Am fost, am văzut, am reflectat, am învins....

Recentele planuri-cadru menite să înceapă, „din nou”, reforma în sistemul public de educaţie, constituie subiectul omniprezent în spaţiul public de la începutul lui februarie. Rând pe rând însă, multe discipline au fost – se pare,  „salvate” de la moarte lentă de vocile personalităţilor care s-au implicat în dezbaterea publică, acompaniate de coruri de profesori, elevi, părinţi, persoane publice. Astfel, Latina, Istoria, Geografia... toate au fost oarecum „reabilitate”. Doar despre Limba şi literatura română nu prea se aude nimic. (Propunerea e ca numărul de ore alocat disciplinei să fie drastic redus – 3 ore/săptămână în clasele IX-X şi 2 ore/săptămână în clasele XI-XII la Real şi la Vocaţional.)  Nici măcar  asociaţia „profilor de română” nu prea zice mai nimic. Nu ştiu exact care e cauza tăcerii şi a reţinerii generalizate, dar, ascultând poziţiile publice ale unor intelectuali, am observat că nota comună şi repetitivă ar fi asta – „ajunge cu atâta învăţat de comentarii de pe rost... pagini întregi de comentarii!”.

Aşa au învăţat ei în tinereţe disciplina asta, aşa au învăţat copiii lor, aşa, poate, se chinuiesc cu ea azi, nepoţii lor. Şi-atunci, privit aşa, dintr-o astfel de perspectivă, cam au dreptate... programa „centralizată” e tot supraaglomerată, conţinuturile sunt tot neactualizate – 90% din programa de literatură în liceu e despre clasicism, romantism, realism, modernism şi tradiţionalism – la neomodernism şi la postmodernism se ajunge doar în clasa a 12-a, plus că ... „ăştia nu-s importanţi, profa’, nu? că doar nu se dau la bac...”  Şi, da, adevărat, se pare că nepermis de mulţi  profesori încă dictează – la clasă sau „la ore” eseurile, caracterizările, analizele - probabil le e mai uşor aşa - într-o săptămână termini toate eseurile de la un roman, oricât de lung şi de complex ar fi el. (ca să nu mai spun că am auzit de la elevi, că unii le trimit „comentariile” -„pe grupul de wtsapp”, ca să nu mai piardă timpul cu dictatul în clasă... halucinant, nu?) Încă nu există congruenţă între competenţele vizate de programă şi conţinuturile aceleiaşi programe şi lista poate continua. Aşa că, nu mi s-a părut deloc de neînţeles aversiunea mai mult sau mai puţin declarată din societatea românească faţă de această disciplină – elevi, părinţi, decidenţi din sistem şi persoane publice din afara lui... 

Pe de altă parte însă, chiar iubesc să predau şi limba română, şi literatura, am norocul să am lângă mine colegi pasionaţi, implicaţi şi creativi şi, deşi a fi profesor nu e totdeauna plăcut şi niciodată uşor, mereu am considerat că a fi profesor de Limba şi literatura română e, oarecum, „mai special” (sic!)  decât a fi profesor de orice altă disciplină. Aşa că, datorită contextului, e prima dată  când încerc să şi teoretizez asta şi să inventariez, contabiliceşte, motivele, ca să înţeleg cum pot ieşi eu, ca individ, din impasul ăsta în care mi se pare că cei care vor să diminueze acum numărul de ore pentru această disciplină au şi dreptate, dar şi greşesc fundamental, în acelaşi timp - fiindcă nu se poate ca ambele situaţii să fie reale – una dintre ele doar pare reală, dar este, clar, o pistă falsă!

Păi să vedem:

1.   Minim 4 ore pe săptămână înseamnă să mă întâlnesc aproape zilnic cu ai mei elevi; de-asta profii de română sunt primii care ajung în maxim o lună, la începutul ciclului de studii, să-i strige pe toţi pe numele mic, să „citească” felul de a fi al copiilor dintr-o clasă; tot de-asta, cei din clasele de început de ciclu, adeseori ni se adresează cu „dna dirigintă”, corectându-se în minutul următor. De multe ori, copilul, indiferent de vârstă, după câte o lecţie „cu miez” la literatură, ajunge să te abordeze discret, în legătură cu problemele sale, personale, iar dacă îi spui, după caz: „Hmm... ar trebui să discuţi asta cu părinţii, cu dl./dna diriginte /consilierul şcolar!” îţi răspunde: „Ştiu, dar mi-e mai uşor să vorbesc cu dvoastră!” Şi te mai trezeşti şi într-o situaţie încurcată, de mediator neoficial între copil şi părinte, copil-consilier şcolar, copil-diriginte, nu pentru că celelalte “instanţe” nu i-ar vrea binele, ci pentru că, intrând aproape zilnic la clasa respectivă, eşti profesorul cu care ei se conectează cel mai repede. Iar conexiunea umană autentică e de dorit, pentru sănătatea mentală a fiecărei generaţii,  să nu dispară nici acum, în perioada tehnologizării intense, pentru că nu poate fi înlocuită cu nimic de aceeaşi calitate şi cu acelaşi impact.

2.      Ca profesor de LLR, ca profesor autentic de „limbă” şi „literatură”, antrenezi copilul atât pe partea de gândire logică, cât şi pe partea de sensibilitate – ambele însă aduse în conştient. Prin urmare, se poate spune că eşti, simultan, un profesor de „ştiinţe” – gramatica duce la dezvoltarea gândirii logice şi algoritmizate care, o dată funcţională, îi va fi de folos viitorului adult în orice domeniu va alege să lucreze – mecanic auto, medic, psiholog, avocat, hair-stylist, programator, profesor, inginer-constructor, actor etc.,  dacă şi numai dacă se lucrează corect, adică, evident,  nu prin memorare mecanică de tabele şi reguli. Iar scrierea corectă va veni atunci ca o consecinţă a conştientizărilor din acest plan. Eşti, apoi, un profesor de „arte” – literatura fiind singura artă cu care elevii – indiferent de profil şi de specializare, au contact permanent, pe tot parcursul anilor de studiu, inclusă şi în examenele naţionale. Asta înseamnă că, lucrată corect la clasă, ar trebui să insiste nu pe abordarea istorică, nici pe cea a criticii literare de specialitate, ci pe exersarea lecturii particularizate – mai exact, citim ca grup de indivizi, ca o clasă de tineri trăitori în aceeaşi spaţio-temporalitate, cu foarte multe probleme comune, specifice prezentului, cu preocupările şi interesele actuale, înţelegem ideea de „viziune a unui scriitor” nu neaparat ca să ne-o însuşim – noi, ca tineri ai secolului XXI, ci pentru a putea urmări, de-a lungul vieţii pe care o vom trăi, cum se formează şi se modifică propria noastră viziune, adică, practic, ca să conştientizăm modul în care trăim. Nu în ultimul rând, din conştientizările care decurg astfel, prin studiul textelor literare, urmărim ca tinerii să se întoarcă în vieţile lor, în realitatea imediată, îmbogăţiţi, posesori ai unor competenţe care să le permită un slalom conştientizat printre evenimentele şi emoţiile zilnice. Nu memorarea unui eseu – de analiză, de caracterizare sau argumentativ ar trebui să se lucreze la clasă în orele de literatură, ci, urmărindu-l, de exemplu, pe pretins-demodatul Harap-Alb, să priceapă în primul rând faptul că lumea în care azi trăieşte el, tânărul, e, în esenţă, guvernată de aceleaşi legi ca cea în care a trăit Creangă: nu te poţi dezvolta decât ieşind din „cuibul părintesc”, nimic nu te „creşte” şi nu te învaţă mai bine decât suferinţa propriilor greşeli, deci greşelile nu ar trebui să ne înfunde în ruşine veşnică, ci să fie oportunităţi de studiu pentru a învăţa din ele,  că oamenii te pot ajuta sau te pot dărâma, că esenţa fiecăruia nu e la suprafaţă, în modul cum arată, ci înăuntru, în ce ştie şi în ce poate face şi altele, şi altele, şi altele... Pe cale de consecinţă, disciplina pe care o cunoaştem drept „Limbă şi literatură română”, lucrată corect în anii de şcoală, e o ştiinţă, o artă şi o disciplină de dezvoltare personală, simultan.

3.      În cele aproape trei decenii de carieră didactică, am putut observa modul rapid şi drastic în care s-au schimbat particularităţile generaţiilor. Trăim acum în epoca vitezei... tind să cred că „graba” s-a insinuat, la propriu, în genomul uman. Copiii se nasc cu graba în ei... se plictisesc tot mai repede, nu au răbdare, vor totul rapid, pe shortcut, renunţă tot mai uşor la pasiuni fiindcă toate cer prea mult timp pentru perfecţionare, iar adulţii prezentului ajung tot mai puţini la o profesionalizare autentică şi asta numai şi numai pentru că relaţia lor cu timpul, relaţia noastră, a tuturor, cu timpul, este tot mai viciată. Toţi ne grăbim – nu doar cei tineri! Toţi preferăm filmul în detrimentul cărţii, tutorialul în locul parcurgerii intrucţiunilor de utilizare, comunicarea orală în locul celei scrise, prescurtările în locul cuvântului integral (diacriticele sunt chiar un „lux” pedant) şi autocorrectu’ – din aceleaşi motive, nu ni-l anulăm din tastatură, deşi ne enervează adesea...  Tuturor însă ne place să ne jucăm, ne plac provocările, ne place diversitatea soluţiilor şi să fim creativi şi originali, indiferent de vârstă, de profesie şi de pasiuni. Păi, dragilor,  învăţarea eficientă a modului în care se parcurge un text literar şi practicarea ei periodică le înglobează pe toate acestea. Absolut pe toate! Iar în plan personal, ăsta e momentul când îmi amintesc că nici mie nu mi-a plăcut literatura prea tare nici în gimnaziu, nici în liceu. Entuziasmul profesorilor mei pentru un text literar sau pentru un autor studiat mi se părea simulat, exagerat... nici măcar admiraţia lor aproape obsesivă pentru Eminescu nu mi se părea de bun simţ. Pe Nichita Stănescu îl consideram singurul poet român adevărat,  Rebreanu mi se părea searbăd, Sadoveanu îmi plăcea doar când eram bolnavă şi zăceam în pat fără chef de viaţă şi fără poftă de mâncare, iar „Creanga de aur” mereu mi s-a părut prea rafinat în emoţie şi în cuvânt, ca să fie scris tot de el.   Camil Petrescu mi se părea total nedreptăţit cu ceea ce ne înghesuiau profii pe gât – „Jocul ielelor” şi „Ultima noapte....” – „Patul lui Procust” îl vedeam în adolescenţă drept singurul lui text literar „bazat”. Şi poate azi aş fi fost la fel de ignorantă şi de drastică în etichetarea cu „+/- valoare” a cărţilor şi a realităţilor din lume dacă nu aş fi avut, în timpul facultăţii, şansa unor profesori absolut  grozavi, cu adevărat pasionaţi, care să-mi deschidă ochii spre ceea ce înseamnă cu adevărat lectura textului literar – un joc cronofag, dar extrem de satisfăcător prin rezultat, un joc al Cuvântului, al emoţiei, al ideii şi al intuiţiilor personale, un joc al răbdării, al atenţiei şi al migalei analizei, un joc al tatonărilor reluate periodic, jocul fundamental al omenirii, în care orice bariere sunt anulate - de timp, de spaţiu, de profesie, de statut social... orice!!! Sunt pe deplin încredinţată că orice om care nu poate vedea plăcere în jocul parcurgerii textului literar e un om sărăcit, un om lipsit de o şansă grozavă în planul propriei sale dezvoltări. Şi, pe cale de consecinţă, orice om care ştie şi poate citi cu adevărat un text literar e un om care are în mână o unealtă nespus de utilă în şlefuirea propriului sine. Din orice text literar ÎNSUŞIT – nu doar parcurs pe rapid, printr-un rezumat citit, un film văzut sau o lectură la foc automat, din absolut orice text literar „pigulit” te vei întoarce în propria viaţă cu mai mulţi ochi deschişi înspre lumea în care trăieşti. Personal, nu pot oferi nici măcar un exemplu de specialist autentic contemporan - în orice domeniu, care să nu fie şi un consumator autentic de literatură beletristică. Nici măcar unul!! De-asta când apare cineva care citează prost şi aiuristic din diverşi scriitori, îndesându-le în gură tot felul de aberaţii – că oricum ăia sunt morţi şi nu se mai pot apăra... poţi fi sigur că persoana respectivă e doar într-un exerciţiu deplin de impostură cu care vrea să te amăgească. ;)

Însă pentru a juca acest joc migălos, dar valoros, stimaţi decidenţi, asta presupune să înveţi mai întâi regulile lui – să ai şansa unui profesor pasionat şi în gimnaziu, şi în liceu – pentru că nu toţi elevii noştri vor ajunge studenţi la Litere,  să ai timpul necesar creării unei conexiuni umane autentice cu acest profesor şi abia apoi, în clasele din a doua jumătate a ciclului – 7-8 în gimnaziu, respectiv 11-12 în liceu, să ai timpul necesar exersării acestui joc al minţii şi al cuvântului, care este literatura. Iar două ore pe săptămână, stimaţi decidenţi, nu e deloc suficient pentru niciunul dintre aceste scopuri anterior enumerate! Şi nici pentru a reînvăţa răbdarea, zăbava  fără de care, nu se construieşte nimic temeinic! Nimic semnificativ nu poţi clădi pe grabă, iar prin lectură şi relectură - doar dacă sunt  “de plăcere”,  omul ar putea recupera şi asta - răbdarea pierdută în epoca vitezei implicite!

Ar mai fi şi alte argumente... dar simt că deja am abuzat de răbdarea oricărui lector ce va fi ajuns până aici... aşa că, deşi spaţiul argumentelor trebuie să rămână larg deschis, şi sunt sigură că mulţi dintre colegii mei vor adăuga propriile lor argumente - poate mult mai solide, încerc să formulez nişte concluzii:

-     scăderea numărului de ore afectate disciplinei Limba şi literatura română, la orice profil sau specializare, ar fi o decizie situată pe poziţii opuse faţă de toate principiile enunţate ca bază în  conturarea a ceea ce, oficial, se numeşte astăzi -  "profilul absolventului” -  https://www.edu.ro/sites/default/files/Anexa_Proiect_Profil_absolvent_2023.pdf

- nu cantitatea – în speţă numărul de ore afectat discipinei trebuie diminuat, ci calitatea timpului petrecut la clasă trebuie să suporte modificări de îmbunătăţire la această disciplină;

-   e absolut nevoie ca cineva să-şi asume curajul abolirii programei supra-burduşite, de tip inventar – nu trebuie studiaţi de către orice tânăr, toţi scriitorii consideraţi „mari” – asta o vor face studenţii la Litere, toţi elevii însă ar fi câştigaţi dacă învaţă să citească textul literar, dacă începe să le placă şi dacă vor găsi în ei suficientă dorinţă şi ştiinţă de a se prinde în jocul cuvântului şi în sondarea lumii ficţiunii, de unde să poate extrage, ei singuri, temeinice lecţii de viaţă; în plus, calitatea şi importanţa unui scriitor nu depind de prezenţa lui în programa şcolară care vizează pregătirea unui tânăr pentru viaţă, pe planul culturii generale, înzestrându-l cu competenţe de bază care să-l ajute să trăiască decent în prezentul său;

-      LLR este una dintre disciplinele fundamentale care contribuie foarte mult la dezvoltarea personală a individului – nu există vreo formulă de tip generalizat care să ducă generaţii întregi de tineri spre ceea ce numim „dezvoltare personală”; asta pentru că fiecare individ este unic în felul său, în specificul timpului său, iar învăţământul public, prin definiţie, se adresează generalului, normei! Deci introducerea unei astfel de discipline, ar fi doar o altă încercare sortită inutilului... Literatura, prin varietatea de personaje, de lumi ficţionale, de viziuni, de emoţii şi de tipare comportamentale pe care le propune, corect şi eficient abordate, ar permite tânărului să-şi construiască, treptat, alături de celelalte discipline, acel filtru personal care i s-ar potrivi şi care ar duce la o reală dezvoltare nu doar personală, ci chiar personalizată! Individualizată!

-     a memora tabele şi reguli nu înseamnă a studia gramatica, şi a învăţa pe de rost eseuri dictate în lungi ore plicticoase, nu are nimic de a face cu studiul autentic al literaturii; dacă profesorii voştri au făcut asta, a fost, poate, fiindcă aşa au crezut că vă ajută să treceţi mai uşor de examene, sau asta a fost soluţia lor ca să împace programa încărcată de examen, cu timpul scurt pe care îl au la dispoziţie. Cercetătorii şi profesorii universitari pasionaţi de textele unui scriitor anume, îşi dedică o viaţă întreagă studiului lor, şi nu termină..., iar amărâtul profesor de liceu îşi permite să aloce maaaaxiiiiim 10 ore unui roman pe care elevii nu l-au citit – cel mult au citit rezumatul sau au văzut filmul... şi până la final de clasa a 12-a să îi ajute pe toţi să fie mini-specialişti în fenomenul literar românesc! Eliberaţi, deci, profesorul de literatură de sub presiunea conţinuturilor şi lăsaţi-l să fie profesor şi nu contabil şi alergător de cursă lungă! Cu 2 ore pe săptămână, efectul de grabă şi de superficial va şi mai neplăcut accentuat şi resimţit drept „plictiseală inutilă” de către elevi;

-        pentru tinerii şi adolescenţii vorbitori nativi de Română, asta e limba în care gândesc, se ceartă, visează, în care trăiesc şi de ale cărei subtilităţi se distanţează tot mai mult, la fel ca întreaga generaţie actuală de tineri, din orice ţară; subtilitatea şi expresivitatea artistică a propriei limbi, elevii nu o pot deprinde şi exersa la nici o altă disciplină, decât la Literatură, iar reducerea constantă a numărului de ore – fiindcă nu e prima dată când se ia o astfel de decizie, nu are cum să aducă vreo îmbunătăţire în direcţia înţelegerii şi a folosirii propriei limbi. Sunt prea multe milioane de români care - de voie, de nevoie, au ajuns să gândească şi să viseze în alte limbi, încât să ne permitem luxul absolut oripilant de a asista indiferenţi la modul în care tinerii din interiorul graniţelor ţării se îndepărtează tot mai mult, în masă, de subtilităţile propriei limbii materne!

O  să închei precizând că, deşi îl apreciez pe Emil Cioran pentru luciditatea sa dureroasă, l-am iubit şi l-am urât în egală măsură pentru multe dintre afirmaţiile sale… pe una dintre ele, făcută într-o scrisoare către Constantin Noica, o să o transcriu aici, cu speranţa intensă că nu vom fi noi cei care, prin acţiunile sau inacţiunile noastre, să ducem la îndeplinire profeţia sa: „Chiar dacă entuziasmul meu pentru limba noastră e în continuă creștere, până la punctul de-a o considera una dintre cele mai expresive din câte-au existat vreodată, în schimb în ceea ce privește seminția noastră mă văd silit să mă temperez și chiar să revin la scepticismul meu primar. Orice s-ar întâmpla, nu vom scăpa de un destin minor.” (E. Cioran, 5 februarie 1970) Dată fiind condiţia noastră de muritori, nu prea face sens pentru mine noţiunea de „destin minor”, dar ştiu precis că supravieţuirea nu e posibilă doar la nivel individual şi ca să putem funcţiona ca grupuri, ca echipe, statul-împreună în acelaşi spaţiu şi timp nu e suficient - e necesară colaborarea, iar colaborarea fără comunicare ŞI prin cuvânt, nu e posibilă!

Oamenii “slabi”/oamenii “strong” – sau despre efectul nesuferit coroziv al etichetelor ordinare

Nu cred că aduc în discuţie ceva nou pentru orice om trecut de 10-12 ani, din societatea noastră, contemporană… Cu toţii am auzit, de mici, de nepermis de mici, vorbindu-se despre oamenii din jurul nostru, în diferse tonalităţi afective – dar de obicei cu dispreţ vizibil, cu ironie sau cu respingere, cum că ar fi cutărică – „om slab” – vezi bine că s-a apucat de băutură, sau o ţine doar în chefuri, sau e mereu „high”, ori „pe pastile”... de la muncă l-au dat afară... sau „nu face prea mulţi pureci niciunde”... cutărică femeie e „slabă” – nu-şi vede de familie, de copii... şi-a luat lumea-n cap, e o „stricată” care trăieşte întreţinută de unul şi de altul.... sau bea cot la cot cu bărbaţii... sau... de ce nu? urcă mereu în ierarhia socială încălzind diverse paturi.... Un alt cutărică e şi mai „slab” se zice,  că a intrat într-o perioadă albastră de anxietate şi chiar depresie... a ajuns nevrotic şi... nu mai e bun de nimic...o jucărie cu mecanismul iremediabil defect! Alţi cutărici sunt sclavii fiţelor: outfituri de firmă – frumoase, rafinate sau nu - oricât de excentrice şi de inconfortabile ar fi... nu contează, să aibă doar o siglă binecunoscută de ... cunoscători, normal, cât mai la vedere poziţionată, accesorii cât mai costisitoare, intervenţii chirurgicale de modelare şi remodelare perpetuă, pătrăţele, shake-uri proteice şi bicepşi, gadget-uri, maşini... evadări în spaţii exotice, cât mai exotice, de unde însă, să poată încărca pe bandă rulantă, pe reţelele sociale, fotografii-martor ale fericii şi ale bunăstării personale care e perfectă, doar că e atât de şubredă, încât e condiţionată permanent de aceste validări/revalidări continue ca să simtă că încă trăiesc în lume. Nici nu mai e azi un subiect contestat în vreun fel, e deplin înţeles şi asumat ştiinţific că şi cei din categoriile astea sunt tot oameni „slabi” care încearcă să facă faţă, aşa cum pot şi ştiu ei, golului răsunător din propriile lor fiinţe. Sunt nefericiţi... sunt goi pe dinăuntru şi au ajuns aşa trecând pur şi simplu pe pilot automat prin propriile lor vieţi până în prezent, fără să fi fost cu adevărat învăţaţi cum să o facă asumat şi conştient. Fără ca cineva să fi citit instrucţiunile din manualul lor de funcţionare şi să le pornească mecanismele în mod corect. Fără ca ei înşişi să fi încercat vreodată să acceseze propriul lor manual de funcţionare – lipsiţi fiind deci şi de posibilitatea de a-şi porni singuri mecanismele de protecţie şi de funcţionare corectă.

Offf... dar sunt apoi oamenii „strong”... vai cât de nesuferiţi sunt ăştia! Acum se vaietă că le e grea viaţa şi imediat după aceea te trezeşti cu ei, ca nişte strigoi veseli că şi-au găsit o rezolvare. Mereu găsesc „o soluţie” –  până şi renunţarea la un proiect de tip „cal mort”, pentru ei e o soluţie viabilă cu care se împacă rapid şi... trec mai departe. Nimic nu pare să îi atingă cu adevărat, din orice îşi revin ca buruienile de pe câmp... mai au şi tupeul de a-şi construi propriile lor reguli – încadrate sau nu în regulile general acceptate, să le distrugă când sunt perimate şi să le rescrie apoi, să fluiere când şi unde au chef, să-şi asume permanent libertatea de a “trage cu puşca”… să  facă slalom printre gunoaiele vieţii şi să reuşească să nu se prea murdărească de rahat... Se uită la tine cu nişte ochi enervant de lucizi şi... la dracu’... mai au şi tupeul să pretindă că te înţeleg şi să-ţi zâmbească încurajator sau să-ţi întindă o mână de ajutor! Chiar când nu le ceri asta... exact ca nişte albine bâzâitoare care ţi se strecoară în sticla de bere, vara, pe plajă, când tu vrei o gură de bere rece, nu miere! Nişte băgăcioşi nesuferiţi!! Habar n-au ei ce-nseamnă greutăţile vieţii... şi suferinţele... şi tristeţile... şi durerea... De-asta, de cele mai multe ori, îţi vine să le tragi, discret, evident - că nu te ţine să te pui cu ei făţis, un bobârnac sau, şi mai bine, o lovitură mascată pe sub centură... să le tragi cumva pe nesimţite preşul de sub picioare sau... măcar să le pregăteşti, într-un echilibru precar, un lighean cu lături deasupra propriei tale uşi, pentru când îşi vor mai băga nasul în viaţa ta, să vadă dacă „eşti bine?”. Ţţţţâââşşşti!

Acum, sunt sigură că dacă v-aţi rezerva măcar 7 minute pentru exerciţiul de a-i înghesui în aceste cutiuţe posibile pe primii 50 de oameni care vă vin în minte dintre apropiaţii voştri... nu aţi întâmpina nicio greutate – îi veţi găsi şi îi veţi clasifica rapid pe toţi. Poate, cel mult, veţi simţi nevoia să identificaţi voi alte cutiuţe care mi-au scăpat mie acum. Baiul e că dacă v-aţi rezerva mai mult timp, veţi descoperi că foarte greu vor rămâne oameni în bulele voastre, de neîncadrat în cutiuţe... foarte, foarte rar, extrem de rar veţi descoperi vreun neîncadrabil autentic. Şi asta poate, e din cauză că suntem toţi oameni... iar a fi om, înseamnă, înainte de toate, să te confrunţi cu golul răsunător din tine, şi să încerci să-l umpli cu ceva... să-l faci să sune mai armonios...melodic… coerent cumva. Iar încercarea asta e plină de zbucium, de consum fizic şi psihic, de răni deschise sau cicatrizate, de răni bandajate care încă sângerează sau chiar supurează... de dureri mai vii sau mai anesteziate în fiecare dintre noi. De-asta, unii aleg calea scurtă – shortcut-uri care-i duc dacă nu la fericire, măcar la o mângâietoare uitare de moment – alcool, dulciuri, pastile, ţigara emancipată, jointuri... alte substanţe ale „fericirii”... „Momentul” le va fi însă tot mai insuficient, aşa că vor găsi soluţii să-i lărgească durata sau intensitatea, până când, pe nesimţite, se trezesc în plină dependenţă. Alţii preferă căile mai lucrate... cufundatul în pasiuni mai mult sau mai puţin sănătoase, cufundatul în studiu permanent, cufundatul în muncă asiduă, în ficţiune elaborată – minciună sau creaţie artistică... Pentru alţii însă, suferinţa de a nu reuşi să umple cu ceva consistent, luminos şi palpabil golul din ei  e atât de insuportabilă, încât prin mecanisme extrem de subtile, creierul lor rafinat îi decuplează de la realitatea obiectivă şi îi învăluie într-o perdea invizibilă pentru ceilalţi, o perdea de suferinţă acută sau cronică: angoasă, anxietate, depresie, nevroze.

Până la urmă, trăgând linie... nu contează foarte mult ce cale a decis creierul tău că e mai potrivită pentru tine, în efortul său de a te susţine în lupta ta personală cu suferinţa cumulată din propria-ţi viaţă... pentru că toate acestea – dependenţe, afecţiuni psihice, manifestări disruptive asta sunt: nişte mecanisme interne, declanşate de creierul fiecăruia, ca răspuns la ceea ce individul percepe sau a perceput cândva – de cele mai multe ori în copilăria timpurie, drept un stress extern şi extrem căruia nu a ştiut cum altcumva să îi facă faţă pe moment. (pentru că deşi ţi se pare că alegerea e sau a fost a ta, nu e aşa... e doar o amăgire... în realitate, creierul alege pentru tine şi îţi şopteşte cum că aşa vrei tu să fie... sau că nu există altă cale viabilă...)    

Revenind acum la nesuferiţii ăia de oameni „strong”... în cazul în care vreodată v-au tăiat calea şi v-au enervat şi i-aţi urât sau desconsiderat pentru oricare dintre motivele anterior enumerate – sau pentru toate laolaltă… chiar dacă vă înţeleg prea bine - şi pe mine mă scot din sărite de multe ori cu îndârjirea lor de a nu renunţa, cu încăpăţânarea lor de a ieşi mereu la suprafaţă, şi cu nebunia asta a lor de a găsi mereu „cel puţin o soluţie”, faceţi-mi favoarea de a-mi da voie să să vă ofer un scurt insight...

Nimeni nu se naşte „strong”... nimeni nu e debarcat în viaţa asta cu vreo stea în frunte, cu vreo mantie invizibilă agăţată de umeri sau într-o armură impenetrabilă, spălat în Styx de mâna grijulie a vreunei mame-zeiţă... Nu! Nici vorbă!

Oamenii „strong” sunt, exact ca ceilalţi... oameni suferinzi... sunt oameni care au avut, de timpuriu, contact cu trauma şi cu suferinţa, dar mecanismele lor interne de supravieţuire, cele prezente în softurile lor personale sunt oarecum blocate într-un mod de funcţionare perpetuă... nu pot intra pe avarie... nu pot intra pe pauză sau pe modul „plută”, şi le cam lipseşte butonu’ “je m’en fiche” - sau o fi blocat şi ăla, cine ştie... Le sunt atât de defecte programele, încât nu pot face toate astea... de-asta sunt oarecum condamnaţi să caute şi să găsească, permanent, soluţia activ-viabilă şi nu una de renunţare şi de resemnare. Aşa devin, în timp, “strong”… în această luptă continuă cu suferinţele lor personale… Şi pentru că sunt permanent în căutare de soluţii funcţionale... şi pentru că le şi găsesc... şi pentru că ştiu exact cât de greu e să nu le vezi imediat când ai nevoie, atunci când le identifică, atunci când le au la îndemână, devin şi empatici cei mai mulţi: îi văd uşor pe semenii lor care se zbuciumă în dificultate şi le întind mâna aia de ajutor. Nu o fac ca să îi îndatoreze, ci tot aşa... pentru că nu pot lua pauze, pentru că văd, observă şi nu pot să treacă indiferenţi dacă au deja soluţia potrivită în mâna lor. Caragiale a strâns asta într-o zicere brutal-semnificativă: „Simţ enorm şi văz monstruos.”      

Aş plusa chiar şi v-aş invita să vă reconsideraţi poziţia faţă de ei: dintre „suferinzii” acestei lumi, oamenii “strong” sunt cei care trăiesc cea mai complicată variantă posibilă: mereu singuri şi oarecum neînţeleşi sau chiar prosteşte invidiaţi de ceilalţi - cei ce se consideră “cu adevărat suferinzi” -… “Atlaşii-strong” trăiesc, deci, constant, cu luciditate viaţa, fără anestezice de niciun fel... fără îndulcitori, fără pauze semnificative, fără prea dese decuplări regeneratoare şi într-o simbioză desăvârşită cu suferinţa care nu mai are prea mare putere asupra lor, tocmai din cauză că a devenit parte integrantă a fiinţei lor. Asta e soluţia perversă, dar funcţională pe care creierul lor a găsit-o drept viabilă – să încorporeze cumva, armonios, suferinţa în propria lor fiinţă, asumat modelată în diverse forme de rezistenţă…. De-asta, cu siguranţă aţi observat deja, atunci când un om „strong” clachează... e mereu o decuplare brutală şi iremediabilă, definitivă, de aisberg ce se prăbuşeşte zgomotos şi periculos, în faţa căruia ceilalţi sunt mereu şocaţi: „hm… nici n-ai fi zis, părea absolut ok!”

Prin urmare... în loc să ne pierdem vremea cu etichete păguboase şi mici... şi incomplete, care nu fac decât să separe, să pună graniţe şi să sporească suferinţele şi poverile fiecăruia în parte, nu ar fi mai uşor şi mai eficient să pricepem definitiv şi rotund că, în realitate, intrăm toţi mai mult sau mai puţin răniţi în lumea asta, purtând în ADN-ul emoţional diverse suferinţe moştenite de la predecesori, că ulterior le adăugăm propriile noastre răni provocate cu sau fără voie de cei din jurul nostru - suferinţe pe care, de multe ori noi singuri ne pricepem de minune să le zgândărim periodic, încât rămân deschise… şi că ajungem, la maturitate, nişte fiinţe pline de cicatrici şi de răni invizibile, gravate însă pe interior, dar fiinţe funcţionale încă ce se zbuciumă permanent să atenueze suferinţa sau chiar să se vindece? Iar apoi, privindu-ne doar cu înţelegere blândă şi îngăduitoare, prin ce avem comun – suferinţa, nu prin ce ne separă – mecanismele individuale prin care ne străduim să-i facem faţă, să învăţăm unii de la alţii, să ne sprijinim reciproc fără să ne mai batem capul cu etichetări de genul „slab”, „strong” şi cu lovituri sub centură, presupunând că celuilalt îi este mai uşor... infinit mai uşor decât nouă?

Suntem oameni vii cu un potenţial grozav, pe care nu prea ştim să-l deblocăm din scoica interioară şi nu prea reuşim să-l scoatem singuri la suprafaţă - de-asta avem disperată nevoie unii de alţii…

Şi, mai ales, suntem, vrem-nu vrem, în aceeaşi barcă, pe o mare furtunoasă.

So… let's make it happen!                                                            

(p)omu’

Precis ai fost, măcar o dată în viaţa ta, într-o pădure.... precis vezi zilnic copaci... când te-ai oprit ultima dată să priveşti unul şi să pricepi ceva despre tine, privindu-l? Ai făcut-o recent?

Ai observat, cu siguranţă, că unii cresc drept, fără „defect” şi fără „pată”, în vreme ce alţii sunt contorsionaţi ca nişte yoghini elastici, plini de forme stranii care iţi atrag magnetic privirea şi te fac să te opreşti, măcar o clipă lângă ei, dacă nu chiar minute în şir, contemplându-i.

…dar ai ajuns să te întrebi vreodată ce i-a făcut să crească aşa alături de „fraţii” lor răsăriţi din seminţe aproape identice? Dacă nu ai făcut-o, te invit să o faci acum şi, cu siguranţă, nu-ţi va lua mai mult de câteva secunde să inventariezi cauzele posibile: locul şi solul în care au căzut şi din care s-au înălţat le-au dat altă vigoare, vântul care i-a împins mereu în altă direcţie, ploile care au căzut – mai blând sau mai furtunos, asupra lor, sfărâmându-i vremelnic şi provocându-le răni, vecinătăţile lângă care s-au „trezit” sau care au apărut ulterior lângă ei – realităţi animate sau inanimate, animalele care şi-au făcut adăpost ocazional sau permanent în ei, oamenii care au intervenit apoi - voit sau nu, în forma lor, toate astea s-au răsfrânt în trupurile lor, i-au modelat, frângându-i pentru o vreme, schimbându-le direcţia răsucindu-i, contorsionându-i, în timp ce ei îşi continuau creşterea.

Exact aşa eşti şi tu. După ce te naşti, fiecare experienţă pe care o trăieşti lasă o urmă mai mică sau mai mare în fiinţa care devii. Fiecare experienţă prin care treci, fiecare fiinţă cu care interacţionezi, lasă un semn în tine, un semn mai mult sau mai puţin luminos, o cicatrice – mereu e şi o cicatrice, mai mult ori mai puţin vizibilă. Unii îţi schimbă direcţia iniţială în mod salutar, alţii – în mod eronat; când înţelegi, te întorci din drum la punctul în care ai greşit calea şi continui de acolo... sau, pur şi simplu alegi să faci un nod strâns cărării greşite, după care să-ţi regăseşti drumul potrivit. Unii îţi amputează părţi de suflet, alţii te împing – cu prea mare viteză, pe ramuri noi ale drumului... alţii îţi trântesc brutal uşi în faţă, obligându-te, astfel, să-ţi croieşti cărări noi până la ferestrele pe care le zăreşti deschise. Dacă eşti suficient de atent, încât să le zăreşti! Toate au preţul lor plătit în suferinţă – mereu asta e moneda de schimb, mereu suferinţa stimulează creşterea dacă înveţi lecţia cu care vine (bucuriile şi momentele de fericire nu stimulează dezvoltarea fiinţei, dar sunt minunate instrumente de a o celebra), iar... lucrarea finală e mereu un masterpiece: un copac defect, dar „cu efect”!

Nu poposim adesea în faţa pomilor drepţi şi aproape perfecţi – cel mult securea se opreşte prea des la ei, fiindcă lemnul lor e uşor de manipulat şi de prelucrat. În schimb, mereu, dar mereu e câte cineva, oprit pe gânduri, pierdut în contemplare în faţa unui copac „pieziş schimonosit”, lovit de ale vieţii furtuni şi uragane, care se încăpăţânează să crească, dând creşterii sale imperfecte măcar frumuseţe stranie, dacă nu cumva şi un adăpost altora, un strop de sens, de înţeles profund pentru cel pierdut în contemplare!  

Copac fiind, ce ţi-ai dori să ai aproape: un prieten-iepure, unul-ciocănitoare, unul-licurici sau unul-vâsc?…

Răvaș către elevii mei ( foști, actuali și viitori), dar mai ales către părinții lor și către orice adult care interacționează cu cei foarte tineri

Dragilor, ori de câte ori vă vine să spuneți cuiva, sau auziți pe cineva dând vreunui tânăr - în creștere încă, ponturi (și poante) de genul:

◊   „Lasă, că mergi tu la școală, și-apăi vezi tu acolo!”

◊   „Îs prea multe prostii pe care trebuie să le învețe copiii la școală!”

◊   „La ce e necesară atâta teorie? Practica, aia contează!!!”

◊   „Eu nu am învățat atâta matematică/gramatică/fizică etc. și pentru aia, uite... m-am descurcat!”

◊    „La ce-i va folosi peste 10 ani să știe ce-i aia o ecuație/un atribut substantival genitival/ formula acidului clorhidric etc.? Aiurea….”

◊    „Ce texte literare, frate?... școala vieții contează! Eu am trăit mai mult decât scriu ăia morții, în cărțile lor!”

◊    „Da’ la ce ajută să citesc despre lumea de acum ’nșpe mii de ani? Noi trăim alte vremuri! Ce mă interesează pe mine cum trăiau ăia?”

◊    „Lasă că într-a opta/a doișpea îl trimit la ore și își ia examenele!”

.... tare v-aș ruga să încercați să vă opriți o clipă și să conștientizați, cât mai deplin cu putință, că:

Programele sunt încărcate, mai ales în România, manualele sunt adesea pline de greșeli, e adevărat, dar:

ꙮ    Nimeni dintre noi nu se poate apuca de gătit o prăjitură, de reparat un dispozitiv, de făcut o injecție, de realizat o piesă, de croit o haină, de orice altceva, până nu pricepe principiile de bază ale activității respective – adică teoria! Copilul are nevoie să descopere, exersând, că nu ajută să te apuci de ceva practic, până nu te-ai informat minimal, teoretic, despre subiect!!

ꙮ    Dacă știi principiile de bază, poți ușor merge mai departe, devenind astfel tot mai competitiv, mai original! Creativitatea se exersează și ea, nu e apanajul geniilor doar... toți putem fi creativi, dacă știm principiile elementare ale domeniului respectiv și dacă există pasiune pentru el! Atfel însă – nu! Altfel, ni se va părea fie că suntem prea proști ca să putem găsi singuri o rezolvare, fie că rătăcim ca-ntr-un hățiș labirintic, de unde e prea greu de ieșit, așa că șansele de abandonare a demersului de a căuta o soluție, vor crește mereu. Soluția viabilă pentru viitorul copiilor noștri nu e să renunțe și să abandoneze labirintul, ocolindu-l, ci să găsească o cale funcțională de ieșire de acolo. Doar așa, căutând ieșiri din labirinturi, vor prinde curaj, fiecare simțind pe propria-i piele, în timp, că există cel puțin o ieșire  din orice labirint le va mai scoate viața în cale, vreodată! Orice labirint prin care ai trecut, are costul, dar și trofeul lui.

De-asta, mereu, va fi necesară o asimilare - măcar minimală, de teorie... ca să practici apoi eficient, și creativ, ceea ce ai învățat.  

ꙮ    Rostul disciplinelor pe care le studiază în școală nu este doar să îi pregătească direct pentru viață, să le transmită cunoștințe, să le formeze deprinderi pe care să le folosească exact așa peste 10-20-50 de ani. Lumea chiar a intrat într-un iureș al vitezei tehnologice care, realmente, demonetizează și devalorizează rapid cunoștințe, priceperi, și chiar abilități, uneori. Și-apoi, să fim onești: chiar nu știm exact pentru ce fel de realitate a vieții pregătim generațiile de acum înainte. Însă... indiferent cum va arăta viața peste 10-20-100-x ani, omul tot numai pe sine va putea să se bazeze... tot el, cu propria sa minte va trebui să găsească soluții. Rostul studierii gramaticii, al matematicii, fizicii, chimiei etc. este, de fapt, în primul rând, să le antreneze copiilor gândirea logică, uneori pe cea speculativă, să-i stimuleze să memoreze câteva  repere fixe – nu multe, e drept, dar cu care apoi să jongleze... să realizeze conexiuni, să gândească în pași, algoritmizat, să creeze soluții noi, pentru realități noi; să găsească erori în raționamentele făcute, să le remedieze și să meargă mai departe! Nu îl va întreba nimeni pe copil ce e un atribut substantival genitival peste 10 ani de la absolvire, e adevărat, dar.... până a ajuns la soluția asta de „atribut substantival genitival”, creierul lui a făcut deja o grămadă de „operații”:

1. Dacă am adresat întrebarea unui substantiv care este regent => deduc faptul că funcția cuvântului vizat e de atribut;

2. Dacă respectivul cuvânt e un substantiv => vorbesc despre un atribut substantival;

3. Întrebarea a fost “a cui.....?” => e un atribut substantival genitival!

4. Totodată, întregul demers a întărit fixarea, memorarea logică, nu mecanică, prin reamintire și refolosire de cunoștințe și de deprinderi anterioare.

5. Bonus: copilul se alege și cu înțelegerea și folosirea conștientă a limbii materne – (dacă e ora de gramatică), a modului în care lumea în care trăiește este alcătuită, după ce legi funcționează, cum să le folosească, ce să evite etc. (dacă vorbim de alte discipline). De făcut calcule... nu mai vorbim, toți le facem,  aproape zilnic.

   Și-atunci ce e rău în asta? Evident că va uita ceea ce nu îi va fi frecvent util în viață ulterior

   (– minunatele noastre creiere au funcția reglatoare de “auto-delete”, deci nu ne prea întreabă dacă vrem sau nu să șteargă ceva), însă deprinderea de a gândi logic, de a înțelege când a rătăcit drumul într-un raționament, că abandonul nu e singura variantă, ci are alternativa – exersată în școală deja,  să se oprească și să se repoziționeze, să căute informații atunci când întâlnește un obstacol, să fie încrezător că poate găsi soluția cu mintea sa – astea toate sunt câștiguri neprețuite. Nu ce „învață” la școală să facă e câștigul copilului, ci procesul migălos, îndelungat prin care învață cum să facă ceva, înaintând cu pași mărunți, tatonând, greșind, corectând, reluând, dându-și timp să priceapă în ritm propriu și să crească! (de inutilitatea copy/paste-ului practicat de foarte mulți din diverse surse… tot după modelul adulților din jurul lor, nici nu e necesar să mai vorbim!)

ꙮ  Astfel, e simplu de înțeles atunci, de ce mersul la “ore” în clasele terminale în speranța vreunui “temeinic învățat intensiv ” e doar o utopie mult prea răspândită, din păcate, la noi. Nu ai cum să recuperezi într-un an, ce ar fi trebuit să construiești în patru ani de zile... nici chiar dacă ai fi  Făt-Frumos! Ar putea avea efect remedial - în cel mai fericit caz, dar nu performant.

Gândiți-vă fiecare la domeniul la care vă pricepeți mai bine... cât timp v-a luat să ajungeți la priceperea asta, de acum? Puteți spune că nu mai aveți nimic de învățat? Atunci? La ce bun să îi încurajăm pe cei foarte tineri în credința că vor putea construi  într-un an ce trebuia construit în patru?!

Prin urmare, dragi prieteni, ori de câte ori vă vine să verbalizați asemenea gânduri în fața unui tânăr – copil sau adolescent, amintindu-vă de neplăcerile, suferințele sau chiar chinurile propriei vieți de elev/student, abțineți-vă! Ori de câte ori auziți pe altcineva făcând asta, încercați să diminuați efectele nocive în mințile copiilor din jurul vostru! Lăsați-le și lor, celor foarte tineri care acum cresc, șansa de a parcurge procesul propriei creșteri, cu bune și cu rele, sprijiniți-i emoțional, atunci când le e foarte greu, ajutați-i să transforme neplăcerile experiențelor școlare în oportunități de învățare pe termen lung, dar nu le mai tăiați din start orice șansă, sugerându-le că școala e doar loc de pierdut vremea, burdușit de “chestii” inutile, mediu anacronic, învechit sau spațiu al schingiurii intelectuale. Lipsa lor de experiență îi va face să creadă din start că aveți dreptate, construindu-și, pe cale de consecință, în mințile lor, niște bariere, niște limitări dăunătoare ce vor acționa ca niște viermi ce rod copacul – sănătos, de altfel, din interior. Oricât s-ar strădui dascălii să se adapteze realităților prezentului, să flexibilizeze relațiile, să însenineze atmosfera, să deschidă posibile drumuri potrivite pentru elevii lor, se vor lovi mereu de zidul dur pe care tinerii l-au ridicat în mințile lor, cu ajutorul acestor semințe plantate prin asemenea remarci toxice, pe care le tot aud de la adulții din jur, de timpuriu. Nu școala cu disfuncționalitățile ei – care există, e drept, îi va bloca cel mai tare pe învățăcei  în superioritatea și autosuficiența ignoranței desăvârșite, în starea de plictiseală permanentă, de blazare și de neimplicare, ci tocmai aceste fantome ale trecutului personal al adulților din jurul lor, care dau verdicte bazându-se pe ce-au trăit ei în școală, ignorând cu desăvârșire prezentul și  adevărul prezentului lor.

Iar voi, cei care acum sunteți elevi și studenți, încercați să vă amintiți cam ce vârstă aveați când ați auzit prima dată astfel de verdicte în jurul vostru… de la cine? cât de des? vă aparțin sau v-au fost inoculate și le-ați adoptat din mers?

Degeaba le vom reproșa ulterior că au devenit adulți ignoranți, delăsători, dezinteresați, blazați, lipsiți de pasiuni și de respect. Nu s-au născut așa... au devenit așa! Și astfel de opinii/generalizări exprimate cu glas tare în fața lor, chiar dacă nu sunt cauza directă a fenomenului, au atârnat greu în balanța toxicității de care au fost înconjurați de mici și care le-a otrăvit mințile lent, dar sigur, riscând să transmită, la rândul lor, aceleași semințe, altor tineri, și altora, și altora…

 Încă mai putem repara ceva. Trebuie doar să vrem asta.

Cu speranțe,

  Profa

„Viața-i o călătorie, nu o destinație!”

“Nu spera şi nu ai teamă…”

“La toţ’ ni greu...” e una dintre afirmaţiile leitmotiv care, în diverse grafii, mi-a pulsat adesea, fosforecent pe retină, în „navigarea” periodică pe diverse reţele sociale, de-a lungul anilor. Indiferent de grafia sau de punctuaţia sub care o regăseam... a fost una din puţinele replici-clişeu la care instinctul meu de „profă de română” nu s-a activat niciodată să o corecteze automatic, mental, „cu roşu”, indiferent de cum era scrisă. E atât de grea în conţinutul ei, încât nu poţi să te mai împiedici de formă! În plus, împietăţile formale, m-au condus să o re-citesc în diversele ei recurenţe, cu seninătate, cu o discretă notă de băşcălie tipic românească uneori, cu sarcasm, altădată, cu durere, resemnare mioritică ori cu revoltă sau cu reproş alteori.  

În ultima perioadă însă, am experimentat-o intens în propria-mi lume, şi, cel mai dureros pentru mine e că dacă aş vrea să imortalizez în scris, cât mai fidel, senzaţia, apelând la acest adevăr axiomatic, nu aş simţi deloc nevoia să reformulez, să ortografiez sau să mă preocup de punctuaţie... exact aşa aş scrie-o: „la toţ ni greu”. Nici măcar cu majusculă! Pobabil pentru că în prezent, forma asta mi se pare pe deplin consonantă: fără ortografie, fără punctuaţie!

Deşi trăiesc într-un mediu care ar trebui – cel puţin teoretic, să fie unul elevat, al ideii, al şlefuirii umane – sunt profesor de peste 25 de ani într-o şcoală cu tradiţie – în care înainte de asta am fost elev al unor responsabili şi integri profesori, într-un orăşel istoric, al „luminilor” sau „Mica Romă” cum mai este cunoscut, prezentul mă face să mă simt tot mai acut într-o lume a subculturii dezolante: cu reguli şi regulamente încălcate făţiş, fără urmă de rezervă sau de remuşcare, în care greşeala şi abuzul sunt ridicate la rang de regulă – regulă a bunului plac, unde minciuna se bălăceşte ostentativ în goliciunea ei impudică, iar în ceea ce-i priveşte pe cei care se ocupă zilnic cu şlefuirea tinerilor noştri, deschizându-le mintea spre gândire flexibilă, spre receptarea critică, activă, plantând în ei valori morale ca onestitatea, echilibrul, demnitatea, respectul faţă de semeni, faţă de lege şi, implicit, faţă de sine, cota lor de nelinişteşte, zic, în faţa acestei situaţii general-conştientizate şi acceptate, pare să tindă tot mai mult spre minus infinit...

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Lucrez de câteva zile Glossa eminesciană cu “zânele şi zmeul” dintr-a XI-a... Câţiva par complet absorbiţi de discuţie – au deja idei notate pe marginea textului pentru tradiţionala „pigulire” de a doua zi, în permanenţă patru-cinci “mânuţe” galbene, mereu altele, se ridică “a intervenţie” pe afişajul întâlnirii din Teams, în acea efervescenţă care mă face, de fiecare dată când se întâmplă, să uit că mai există un “rest” al lumii. Unii vor să intervină cu nuanţări, alţii cu exemplificări, alţii cu revelaţii... (evident că sunt şi dintre aceia pe care textul pare să nu-i fi atins deloc – habar n-au pe la ce strofă am ajuns, dar... asta e! - lor le e şi mai greu decât nouă, presupun! ;) ).  

… ciudat însă: în ciuda acestei efervescenţe a grupului adolescentin, lectura de anul acesta nu m-a bucurat la fel de mult ca altădată, ca în alţi ani... şi asta-mi displace profund, dar nu mai pot schimba nimic! Îmi reproşez că aş fi putut fi mai entuziastă, mai implicată, mai plină de idei, ca să le dau imbolduri să ţese mai departe, alte “modele ideatice”, dar chiar nu am reuşit să mă ridic deasupra “zidului cenuşiu” - fiecare vers îmi reamintea doar că orice zbatere, orice zbucium sau încercare de a schimba mersul lumii e dinainte sortită eşecului – “Toate-s vechi şi nouă toate”, “Dar de-a lor zădărnicie/Te întreabă şi socoate”, „te-or întrece nătărăii, de ai fi cu stea în frunte!”, “Alte măşti, aceeaşi piesă”….

………….…………………………………………………………………………………………………………………………

Duminică, la cafea, găsesc pe messenger un mesaj de la una dintre “zâne”: Aniela îmi spune că nu şi-a putut lua gândul de la versurile Glossei, că i-a citit-o şi mamei ei şi că s-a apucat să şi deseneze ceva inspirată de text. (Aniela e un copil-melc trăitor într-o cochilie sufletească extrem de complexă... trăieşte desenând tot timpul, precum respiră; desenează mult şi îi place jocul ideilor... îi place pescuitul de sensuri din texte, dar îi place şi să ascundă sensuri perlate, îndelung şlefuite, adânc, mult prea matur aş zice, în creaţiile ei ingenioase).

Mă uit minute în şir la desen... nu pot să-mi dezlipesc ochii de la imagine... Îi mulţumesc pentru că a împărtăşit cu mine munca ei, o laud din nou pentru cât de creativă poate fi, şi ies. Nu pentru mult timp însă, fiindcă nu mă pot abţine: reintru, deschid din nou mesajul şi-mi pironesc iar privirile pe lucrare.... Are ceva magnetic, şi-mi trebuie minute bune până realizez ce mă intrigă mai mult: nu doar că îmi creează o stranie senzaţie de déjà vu, dar imaginea ei e tonică, e plină de vigoare! Fiinţa asexuată închegată de ea din lumină şi întuneric, printre cuvintele eminesciene, are o privire ce coboară sfredelitor, puternic, magnetic, ţintuind privitorul. Absolut nimic din efectul moleşitor de renunţare şi de resemnare cu care re-lectura Glossei a reverberat în mine, de-astă dată, nu s-a strecurat în imaginea ei. Mai mult, Aniela a găsit de cuviinţă să-şi protejeze ocrotitor făptura desenată, într-un chenar de cuvinte, ca într-o platoşă de nestrăpuns.

Şi, la fel de brusc, se face lumină şi în mine: nu, mersul lumii nu poate fi schimbat, dar drumul prin lume rămâne, totuşi, o alegere individuală….. ramificaţiile drumului care, vremelnic, uite, chiar se intersectează cu alte drumuri… la ale căror răspântii apar troiţe, sau fântâni cu apă bună, ori locuri de popas şi de poveste, sunt alte alegeri individuale - ne aparţin întru totul! Tuturor ne e greu tocmai pentru că suntem nevoiţi să coexistăm… să ne armonizăm cărările în aglomeraţia de existenţe a uriaşei scene pe care se joacă mereu improvizata piesă, dar dacă pe alocuri drumul devine plăcut, memorabil, revelator, plin de sens şi de culoare, asta se datorează tot întâlnirilor - aparent întâmplătoare, cu oameni… Cu alţi oameni, care vin la “rendez-vous”, cum altfel, evident, decât cu propriile poveri, cu propriile greutăţi, cu propriul lor întuneric!

Şi abia atunci realizez că nu-mi rămâne decât să mulţumesc zânetului zmeiesc (- şi mâţesc), pentru cărările nou-create de ei în acest an, prin hăţişurile acestui text, cu asemenea lecturi colective şi individuale!

Şi da, mulţumesc, Aniela!!! Mulţumesc pentru că nu ai lăsat dispoziţiile mele actuale să-ţi tulbure în vreun fel perspectiva lecturii, dar, mai ales, mulţumesc pentru că prin forţa ta creativă, m-ai “extras” şi pe mine din borcanul cu…. “tristeţuri” de moment!

„Ba-i un « ţ » mic!” .... sau cum ne salvează copiii, dacă nu-i împiedicăm

În vieţile noastre în care ne trezim brusc aruncaţi, ne străduim din răsputeri în prima parte să creştem... repede, cât mai repede... arzând etape pe cât posibil, ca să ajungem cât mai devreme „mari”.  „Ce vrei să te faci când vei fi mare?” e una din întrebările-clişeu, care, repetată cu obstinaţie, ne otrăveşte mintea de timpuriu, luându-ne privirea de pe orice ar putea fi important ACUM, în copilărie şi pironindu-ne-o pe ceea ce ni se pare atunci că ar conta cu adevărat: „să fiu MARE!”. Iar când, pe nesimţite, te trezeşti într-un septembrie… „MARE” (mereu într-un septembrie ai revelaţia asta), povestea începe să se deruleze în sens invers: nu-ţi place lumea adulţilor... ţi se pare că ai fost furat, păcălit, „raiu’ promis” pare acum o gogoriţă ce s-a dezumflat brutal, ca un balon spart înainte de a fi apucat să te bucuri de el şi din care nu a mai rămas decât bucata asta caraghioasă de cauciuc neputincios, cu aţa atârnând jalnic. „Am fost păcăliţi!” „Am fost furaţi!”, „Da’ asta-i o capcană!” ni se cuibăreşte tot mai adânc în minte... iar de aici până la refugierea în frustrare, în tânguială permanentă, în resemnare rigidă sau în vreo formă întârziată de rebeliune, nu mai e decât un discret pas - făcut, de cele mai multe ori, „prin alunecare”. Ăsta e tiparul poveştii, iar finalul ar fi unul dezolant, dacă nu s-ar găsi mereu, câte o mână care să-l rescrie  sau care să ia creionul şi cu câteva tuşe delicate, elegante sau aiurite să reconfigureze elementele pastişei. În viaţa mea, până acum, această „mână” salvatoare a fost mereu legată de copii... de copiii de toate vârstele cu care am avut şansa să mi se intersecteze drumul.

Iniţial, gândul că trebuie ca eu să îi învăţ ceva... că am obligaţia morală sau datoria de a-i conduce spre undeva anume, m-a ajutat doar să mi se pară că poverile mele sunt prea mari... nedrept de mari: dacă e şi vina mea că ei nu vor ajunge „la destinaţia” corectă, dacă puteam face altceva sau altcumva?! Alte glasuri se răzvrăteau însă îndată în mine: dar ce vină am eu că doar „aşa” sau doar „atât” ştiu ori pot să fac?! Nu... nu poate fi vina mea eventualul lor eşec, deoarece eu chiar ştiam că făcusem tot posibilul! Şi tot ce găseam mai eliberator de gândit în astfel de momente, era să scormonesc după alţi potenţial-vinovaţi. (şi să găseşti „vinovaţii”, e un demers care vine aproape natural pentru majoritatea dintre noi).

 Însă o altă mână providenţială mi-a „desenat” la timp (ca să se asigure că pricep, probabil) cum că e irelevant cine este vinovat... că nu ajută cu nimic în procesul de reparare sau de reconstruire... că e inutil să-ţi pierzi timpul căutând vinovaţii. Aceeaşi mână mi-a arătat că, în realitate, sarcina mea nici nu e atât de grea, pe cât îmi imaginasem eu. Nu trebuie să fiu nicidecum o călăuză sau un ghid al copiilor pe drumurile lor, nici agent de circulaţie în intersecţiile vieţii fiecăruia... nimic din toate astea! Tot ce aş putea face pentru ca ei  să înceapă a-şi croi drumul ce li se potriveşte, e să mă ridic la înălţimea lor, să-i văd – pe toţi şi pe fiecare în parte, să-i ascult, să plantez repere şi seminţe, să-i stimulez să vrea să-şi explice şi să-i las să mă înveţe, sau mai bine-zis să mă re-înveţe să mă uit la lume şi la viaţă prin ochii lor încă proaspeţi, încă vii, încă nepervertiţi de putregaiuri.

 Aşa că, treptat, tot copiii au fost cei care m-au învăţat temeinic o sumedenie de lecţii care, pe lângă faptul că au fost cu adevărat înţelepte, au avut şi puterea de a elibera din „poverile” pe care doar credeam că le port. Ei m-au învăţat că nu doar cei din „primele bănci” se schimbă-n oameni „pe picioarele lor”, sau cum gălăgioşii „din spate” ajung frecvent „cei dintâi”, cum „copiii-melc” care trec prin şcoală adunaţi în ei, ascund mereu cel puţin câte o gemă fascinantă, că rebelii pe care îi „îmblânzeşti” îţi devin cei mai de nădejde prieteni, pe viaţă, că mulţi trec prin şcoală într-o derută totală, de parcă ar fi veşnic îmbrăcaţi în haine de împrumut şi reuşesc să-şi găsească „hainele potrivite” abia mai târziu, după o vreme de peregrinări prin lume, că o îmbrăţişare valorează oricând mai mult decât respectul scorţos, sau că toţi suntem “mai mult nefericiţi” da’ măcar “ne avem unii pe alţii”!

Deunăzi, am însoţit-o la practica pedagogică pe Cristiana, elevă în clasa a XI-a, cea care s-a străduit să-i înveţe pe cei „foarte mici da’ voinici” – clasa pregătitoare, sunetul şi literele „ţ” şi „Ţ”. La final, ca să-i răsplătească pentru hărnicia lor, Cristiana le-a împărţit fişe în care literele au chipuri umane, zâmbitoare şi haioase. Copiii sunt amuzaţi de fişă, Cristiana pare uşurată că a dus activitatea la bun sfârşit, toată lumea se relaxează, doar ochii mei alunecă îngrijoraţi pe foaia de hârtie: « ţ » nu pare corect scris – lipseşte păcătoasa de întorsătură spre dreapta... ăsta-i  mai degrabă un hot-dog pierdut de chifla lui... Toate semnalele de alarmă pornesc deodată în mintea mea: cum să-i spun Cristianei că a greşit litera pe fişă, fără să-i ştirbesc autoritatea în faţa celor mici? dacă nu zic nimic, cei mici ar putea confunda pe viitor « ţ » cu « l »? şi, înainte de a apuca să filtrez complet imaginile, provoc clasa pregătitoare la o pseudo-dispută, întrebându-i ce văd ei desenat pe fişă.

Toţi văd « Ţ » mare de tipar şi « ţ » mic de tipar! „Sunteţi siguri??? Că eu văd un « Ţ » şi un hot-dog ... fără chiflă...”

Se distrează copios, cu toţii, de vorbele mele. „Nuuu.... e « ţ » mic ăla! mă asigură câţiva”. „Nuuu, e un hot-dog! Uitaţi-vă pe planşa Cristianei cum arată « ţ » mic “adevărat”... are o întorsătură spre dreapta... ăsta e un hot-dog!!!” insist eu sfătos, sperând ca această mini-dispută să le fixeze mental-fotografic imaginea corectă a literei. De pe rândul din mijlocul clasei, un voinic se ridică din bancă şi porneşte hotărât spre mine, cu fişa în mână, aproape exasperat de puţina mea înţelegere, împungând josul literei mici cu degetuţe indignate:

-         Ba-i un « ţ » mic, nu vezi?! da’ stă pe vârfuri şi cu picioarele adunate!

-         Daaa!!! aprobă şi ceilalţi, zgomotos.

.... e o secundă luminoasă... una din clipele acelea atât de rare, da’ tocmai de aceea atât de preţioase din viaţă, când simţi că totul e chiar bine... eşti sigur că e bine!... te simţi salvat în ultima clipă de la ceea ce credeai că e un dezastru şi... iată, că nu e! E chiar foarte bine totul! Copilul are dreptate... îl laud şi-i mulţumesc pentru explicaţiile lui grozave, când el e deja pe drumul lui victorios înapoi spre bancă. Nu pare să fie prea impresionat de laudele mele şi asta mă face să-l preţuiesc şi mai mult şi să capăt încredere că încă nu e prea târziu, că nimic nu e iremediabil pierdut, câtă vreme chiar vom reuşi să ne ridicăm la puterea lor de înţelegere,  cât vom vrea să ne ascultăm copiii, să-i lăsăm să ne arate cărarea atunci când ea va fi prea  camuflată pentru ochii noştri mult prea deprinşi cu semiumbra „cutiuţei” din care am uitat să ne extragem. Şi mai trec o dată, mental, peniţa peste cea mai preţioasă lecţie gravată în nisipul din mine: cei mai de nădejde coechipieri pe care i-aş putea avea vreodată, sunt copiii!

Sursa fişei vesele : http://www.emamica.com/planse-de-colorat/litera+%C8%9A/282 (“via” Cristiana ;) )

Haita autohtonă

Modelul (ne)funcţional al haitei autohtone, sau de ce nu ne mai facem bine…

Două subiecte m-au intrigat săptămâna trecută: cazul «animalului politic» care a poposit însetat să se adape la «Apele Române» şi cazul «studentei» de la UBB – Facultatea de Psihologie, studentă care a ales să exprime public o atitudine de dezacord ce viza nişte formulări, dintr-un suport de curs - activ în momentul de faţă – anul de graţie 2021.

Ce au în comun cele două cazuri, în afară de coordonatele spaţio-temporale? Păi, au câte ceva în comun… de exemplu, modul în care ieşitul individual «din rând» trezeşte la viaţa instinctele «haitei», modul în care, în arhicunoscuta tradiţie mioritică, cel care a făcut pasul în afara rândului, «şi-o ia!», chiar dacă ieşirea sa a fost necesară, justificată şi lasă urme corective.

Nu o să insist pe situaţia specialistului căruia i-au tras cu totul scaunul afară din birou şi din instituţie şi care a rămas să-şi caute pe cont propriu, mai departe, dreptatea. O să-i urez succes, dorindu-i să nu fie singur, să aibă suficient de mulţi oameni integri în jurul său, care să-i ofere susţinerea şi suportul necesare acum, iar apoi să-şi croiască în continuare propriul drum. (cu siguranţă va reuşi, fiindcă este un specialist în domeniul lui - altfel, nici măcar nu ar fi sesizat că e ceva în neregulă – totul i s-ar fi părut normal, aşa cum li s-a părut celorlalţi colegi ai săi).

« Blasfematoarea » de la UBB a îndrăznit ca din postura de studentă, să atragă atenţia spre faptul că ceea ce tocmai i se predă, nu corespunde valorilor promovabile într-o instituţie de învăţământ echilibrată, aliniată în contemporaneitate. Nu a dat nume, nu a atacat vreo persoană, dar a făcut remarcat faptul că într-un spaţiu universitar renumit, este activ un suport de curs care, prin sugestiile exprimărilor folosite, promovează anti-valori, perpetuând astfel, pe termen lung, în următoarele generaţii de "psihologi", modele comportamentale depăşite, învechite şi nesănătoase. Un efect imediat al demersului său: universitatea anunţă, în data de 9 februarie, printr-un comunicat de presă, că are în proces de implementare un ghid de combatere a oricărei forme de discriminare şi că toate suporturile de curs vor fi analizate, cântărite şi revizuite pentru a se asigura alinierea la bunele practici internaţionale. Tot în comunicat, rectorul universităţii dă asigurări că Ghidul UBB Antidiscriminare va permite şi funcţionarea unor «mecanisme de autoprotecție, și anume de identificare și de eliminare rapidă a unor erori/abateri de la bunele practici academice internaționale». (adică, exact ce a făcut tânăra în cauză, trăgând un semnal de alarmă cu scop corectiv, din postura de student al Facultăţii de Psihologie.)

Gata! Asta-i povestea!

« Păi, totul pare un demers firesc într-o societate europeană de secol XXI , veţi gândi, probabil unii: e de apreciat acţiunea tinerei doamne şi, la fel, reacţia UBB ».

Hmmm! este, da’… nu chiar...

Asta deoarece când ne întoarcem în vieţile noastre, constatăm că lucrurile nu stau aşa: departe de o astfel de funcţionare coerentă, auto-regeneratoare, societatea românească e în continuare afundată în minciună, prefăcătorie, incompetenţă cocoţată pe scaune prea înalte pentru picioarele-i bălăngănitoare, bazată pe construcţii piramidale contorsionate în care o mână o spală mereu pe alta (- a altcuiva), inextricabile ţesături de interese obscure în care toţi ştiu că orice pală de vânt care ar clătina vreo piesă din ansamblu, poate periclita echilibrul atât de fragil al întregului eşafodaj. Şi-atunci, ori de câte ori vreun «nesăbuit» iasă din rând semnalând un derapaj, fiecare disperare individuală din «piramidă» se trezeşte palpitând brusc, apoi toate disperările se încolonează de la sine şi mărşăluiesc conştiincios acolo unde «nesăbuitul» a văzut fisura. Toţi se mobilizează, uită de orice alte «mărunţişuri», uită chiar şi de orgolii şi reuşeşc să acţioneze la unison călăuziţi de o singură viziune: fisura trebuie cocoloşită, şi făcută invizibilă: ea nu a existat, doar i s-a părut lunaticului!!!

De ce reuşesc frecvent? Pentru că sunt încă numeroşi, pentru că sunt - în acele momente, conectaţi perfect, în slujba unei singure ţinte comune, însă, mai ales, reuşesc pentru că «puiază», perpetuând, nestingheriţi asemenea atitudini în rândul câtorva generaţii pe care le păstoresc. Aşa se face că aceleaşi năravuri rămân active şi încă nu reuşim să atingem acel #atâtdejosfundnisipos de unde nu am mai avea altă cale, decât să urcăm.

Pe pagina de Facebook a respectivei doamne – despre a cărei existenţă nu ştiam nimic până zilele trecute, am avut curiozitatea de a mă aventura printre mesajele atât de diverse ale cunoscuţilor dânsei - necunoscând pe nimeni, nu puteam greşi prin poziţionări apriorice. Şi tot avansând în cititul intervenţiilor, filmul viu al eşecului nostru ca societate începe să ruleze, din nou, în faţa ochilor mei. Ce am văzut?

Mi-au sărit mai întâi în ochi «cruciaţii din oficiu» - ies în faţă şi arată cu degetul “blasfemia”, declarându-se apărători ai instituţiei care lor le-ar aparţine oarecum mai mult pentru că ei «iubesc această facultate». Se arată «indignaţi», «dezamăgiţi», «ruşinaţi» de demersul colegei lor – ( cu stupoare am descoperit că cei mai mulţi dintre înfierători erau studenţi): «Mi-e rusine sa te numesc "colega" in cadrul facultatii de psihologie, pe care o iubesc din tot sufletul» declară cu patos şi fără prea multă pasiune pentru scris, o doamnă; un «băiat FIN de la ASPR» (Asociaţia Studenţilor Psihologi din România) o acuză, scurt, de «analfabetism funcţional», o altă «psiholoagă în formare», voluntar la «Mind the Mind – to combat the Stigma of Mental Disorder» o etichetează aluziv pe studenta în cauză drept infractoare "la cat esti de «periculoasa» cred ca ar fi trebuit sa te includa si pe tine in suportul de curs". Alţii, s-au activat pe pagina doamnei în apărarea «onoarei nereperate» a «profului», care, zic ei, e om de treabă, cu vechime la catedră şi care ar fi fost, desigur, extrem de dispus să găsească o cale de corectare a acestui curs «atât de vechi de la ID» (ca şi cum cei de la ID ar fi vreun oarece soi inferior, pentru care «merge şi-aşa»), daaar dacă, i s-ar fi cerut «politicos» şi fără acest păcătos «circ mediatic».

Peste ei o să trec repede, aşa cum o să treacă şi ei prin vieţile lor: ca printr-o brânză Emmenthal – căutând mereu şi găsind adesea doar gaura potrivită pe unde să se strecoare. I-aş asigura însă de faptul că nu mai e nevoie să-şi facă griji pentru «onoarea nereperată» a instituţiei- tocmai asta a făcut colega lor, a dus-o la albit! Cât despre celălat stress, onoarea «profului», e la fel de inutil să se îngrijoreze – onoarea unui om e ceva atât de intim, precum umbra personală: nu i-o poate fura, apăra sau deteriora nimeni din afară, e un concept care capătă consistenţă doar între el şi… sine însuşi!

O să mă opresc însă puţin la scena în care apar binevoitorii, pentru că şi ei sunt de mai multe feluri… Sunt cei autentic-sinceri care prin cuvinte-balsam, lipsite de emfază, găsesc uşor cuvântul semnificativ ce umple golul! Efectul vorbelor lor e nepreţuit! Sunt, apoi, «lunaticii» dezamăgiţi, care «şi-au luat-o» în trecut, când s-au trezit, poate, în postura de «fraieri» ieşiţi din rând, dar care încă nu s-au resemnat în tăcere desăvârşită. Îi recunoşti după intervenţiile atât de scrâşnite, încât poziţionarea lor devine uşor confuză: nu e clar, în final, de ce parte a discuţiei se situează... Unii dintre ei chiar deschid alte cărări prin pădure acum… taman acum: «Totuşi, hai să vorbim despre alte probleme din cadrul facultăţii!». Mai sunt cei care îşi exprimă admiraţia faţă de gestul vertical al studentei, devenind brusc mândri de ei înşişi în noul context, pentru faptul că o «cunosc virtual» pe doamna în cauză. Cei mai mulţi o felicită pentru curaj, asigurând-o că «fără oameni ca voi» nimic nu s-ar schimba în instituţii. Alţii aduc şi ei exemple chiar mai caraghioase din cursurile lor, da’… «o dau anonimă» pentru că… «nu vreau să fiu eu "proasta de serviciu" care şi-o ia pentru comentat» zice o domnişoară – studentă şi ea. ( adică… aşa ca doamna studentă de la UBB, nu ? ) Mai sunt apoi cei care o felicită… distant, sugerând că asta ar fi fost o realizare măreaţă în viaţa studentei! (măreţ? nuuu, nu e nimic măreţ aici… e chiar ruşinos că dreptatea şi corectitudinea trebuie clamate, câştigate de Învăţăcel - mai ales printre intelectuali, când ele ar trebui să-i fie printre primele lecţii predate, ca apanaj al Normalităţii)

Concluzionând, mă întreb la ce ar putea ajuta aceste felicitări formale care vin cu sugestia pasivităţii lor. Asta fiindcă pentru mine, cea care nu ştie nimic despre oamenii aceştia, e vizibil că aprecierile solidare exprimate cu sinceritate autentică sunt în minoritate - da’ bine că măcar sunt, că există! Şi la fel de evident e faptul că cele mai multe intervenţii "laudative" diluează subiectul în frustrări personale, devieri neintenţionate, abordări “principiale”, poziţionări "centriste", atenuându-i forţa, slăbindu-l în temelia lui. Nu vei vedea asta în "haita nulităţilor", ci exact contrariul: ei se amuşinează, se «presimt» reciproc, îşi unesc oportunist şi coroborativ forţele, lăsând deoparte, pentru moment, orice altceva şi lovesc oriunde - chiar şi sub centură! pentru că, în prezentul înfruntării, ei nu aduc frustrările trecutului individual, ci se lasă purtaţi doar de ţinta de viitor: să câştige teren sau să-şi păstreze poziţiile câştigate deja!

Mă întreb însă, #anuştiucâtaoară, ce ecou are modelul acesta comportamental - al ambelor forme de "haită" în tânăra generaţie, în studenta de la Psihologie, de exemplu, cititor atent, avizat şi critic care a văzut nereguli acolo unde batalioane întregi au mărşăluit netulburate? Mă întreb dacă pe viitor va mai fi la fel de aprigă, dacă nu cumva îşi va înăbuşi, treptat, astfel de reacţii, « învăţând » o lecţie şi de la aceşti semeni ai ei, cei care-i aprobă gestul, dar din ale lor cuvinte-barieră, răzbate deja, voalat, decizia ca în propriile vieţi să rămână, în continuare, afară, departe şi deoparte de astfel de abordări. Par decişi să-şi vadă prudenţi de trebuşoara lor, de cerculeţul lor – chiar dacă acesta se tot strânge înghesuit, să-şi crească la fel copiii – politicos-precauţi, ferindu-se mereu de orice i-ar putea tulbura în vreun fel în liniştea vremelnică a cuibului lor. Îmi dă târcoale gândul că, poate, data viitoare, şi ea, şi alţii ca ea vor ajunge să fie mult mai rezervaţi, evitând să se aventureze în asemenea demersuri… să nu mai treacă tot ei drept "proasta de serviciu".

Şi presupun apoi că poate de-asta, nu reuşim să ne ieşim din matcă şi să ne creăm una nouă, mai şlefuită, mai potrivită prezentului la care încă nu ne aliniem substanţial. Pentru că nulităţile care au totul de pierdut, în asemenea situaţii, «de criză» acţionează unitar în nelegiuirile lor, în vreme ce, de cealaltă parte a baricadei, mulţi dintre cei care susţin necesitatea demersului corectiv atunci când lucrurile o iau razna, o fac tacit, sau ezitant, sau de la distanţă precaută, râmânând în final tot prizonieri în vechi mentalităţi lipite de ei şi perpetuând acelaşi model şi în alţii.

La ce îi ajută pe ei, pe aceşti îndrăzneţi lucizi, cuvintele mari însoţite de pasivitate? La descurajare! La renunţare, la re-intrat cuminte "în rând"… adică la nimic! Însă i-ar ajuta, dacă ai sta vizibil lângă ei, focusat pe “fisura” indicată acum, dându-le astfel sentimentul susţinerii depline, arătându-le că nu sunt singuri, că «suntem» mulţi cei care înţelegem, că sunt «de-ai noştri». Apoi, întors în propria-ţi viaţă, ar ajuta să onorezi ce ţi-a plăcut în gestul lor: prima dată când simţi că legea, bunul-simţ şi valorile autentice sunt călcate în picioare, ia atitudine! Puternic. Asertiv. Ferm. Dă-ţi voie să încerci senzaţia asta din interior, pentru tine, dar şi pentru alţii: te-ar vedea copiii tăi, copiii altora, tinerii ar simţi că asta e normalitatea şi ar îndrăzni şi mai mult!

Numai aşa poate creşte şi «haita sănătoasă», şi poate căpăta stabilitate şi încredere în forţa sa! Altfel, orice formalisme - «felicitare», «mulţumire», întoarcere a capului în direcţia opusă, sau chiar închidere a ochilor, nu vor face decât să hrănească tot haita «stricată», şi să alimenteze doar forţa ei de bumerang care, ca de fiecare dată, se va întoarce lovind ceea ce va găsi în punctul de plecare – adică tot pe noi, pe toţi!

Pagina de referinţă: https://www.facebook.com/Claudia.Toderean.Dascalu.Coach/