Am fost, am văzut, am reflectat, am învins....

Recentele planuri-cadru menite să înceapă, „din nou”, reforma în sistemul public de educaţie, constituie subiectul omniprezent în spaţiul public de la începutul lui februarie. Rând pe rând însă, multe discipline au fost – se pare,  „salvate” de la moarte lentă de vocile personalităţilor care s-au implicat în dezbaterea publică, acompaniate de coruri de profesori, elevi, părinţi, persoane publice. Astfel, Latina, Istoria, Geografia... toate au fost oarecum „reabilitate”. Doar despre Limba şi literatura română nu prea se aude nimic. (Propunerea e ca numărul de ore alocat disciplinei să fie drastic redus – 3 ore/săptămână în clasele IX-X şi 2 ore/săptămână în clasele XI-XII la Real şi la Vocaţional.)  Nici măcar  asociaţia „profilor de română” nu prea zice mai nimic. Nu ştiu exact care e cauza tăcerii şi a reţinerii generalizate, dar, ascultând poziţiile publice ale unor intelectuali, am observat că nota comună şi repetitivă ar fi asta – „ajunge cu atâta învăţat de comentarii de pe rost... pagini întregi de comentarii!”.

Aşa au învăţat ei în tinereţe disciplina asta, aşa au învăţat copiii lor, aşa, poate, se chinuiesc cu ea azi, nepoţii lor. Şi-atunci, privit aşa, dintr-o astfel de perspectivă, cam au dreptate... programa „centralizată” e tot supraaglomerată, conţinuturile sunt tot neactualizate – 90% din programa de literatură în liceu e despre clasicism, romantism, realism, modernism şi tradiţionalism – la neomodernism şi la postmodernism se ajunge doar în clasa a 12-a, plus că ... „ăştia nu-s importanţi, profa’, nu? că doar nu se dau la bac...”  Şi, da, adevărat, se pare că nepermis de mulţi  profesori încă dictează – la clasă sau „la ore” eseurile, caracterizările, analizele - probabil le e mai uşor aşa - într-o săptămână termini toate eseurile de la un roman, oricât de lung şi de complex ar fi el. (ca să nu mai spun că am auzit de la elevi, că unii le trimit „comentariile” -„pe grupul de wtsapp”, ca să nu mai piardă timpul cu dictatul în clasă... halucinant, nu?) Încă nu există congruenţă între competenţele vizate de programă şi conţinuturile aceleiaşi programe şi lista poate continua. Aşa că, nu mi s-a părut deloc de neînţeles aversiunea mai mult sau mai puţin declarată din societatea românească faţă de această disciplină – elevi, părinţi, decidenţi din sistem şi persoane publice din afara lui... 

Pe de altă parte însă, chiar iubesc să predau şi limba română, şi literatura, am norocul să am lângă mine colegi pasionaţi, implicaţi şi creativi şi, deşi a fi profesor nu e totdeauna plăcut şi niciodată uşor, mereu am considerat că a fi profesor de Limba şi literatura română e, oarecum, „mai special” (sic!)  decât a fi profesor de orice altă disciplină. Aşa că, datorită contextului, e prima dată  când încerc să şi teoretizez asta şi să inventariez, contabiliceşte, motivele, ca să înţeleg cum pot ieşi eu, ca individ, din impasul ăsta în care mi se pare că cei care vor să diminueze acum numărul de ore pentru această disciplină au şi dreptate, dar şi greşesc fundamental, în acelaşi timp - fiindcă nu se poate ca ambele situaţii să fie reale – una dintre ele doar pare reală, dar este, clar, o pistă falsă!

Păi să vedem:

1.   Minim 4 ore pe săptămână înseamnă să mă întâlnesc aproape zilnic cu ai mei elevi; de-asta profii de română sunt primii care ajung în maxim o lună, la începutul ciclului de studii, să-i strige pe toţi pe numele mic, să „citească” felul de a fi al copiilor dintr-o clasă; tot de-asta, cei din clasele de început de ciclu, adeseori ni se adresează cu „dna dirigintă”, corectându-se în minutul următor. De multe ori, copilul, indiferent de vârstă, după câte o lecţie „cu miez” la literatură, ajunge să te abordeze discret, în legătură cu problemele sale, personale, iar dacă îi spui, după caz: „Hmm... ar trebui să discuţi asta cu părinţii, cu dl./dna diriginte /consilierul şcolar!” îţi răspunde: „Ştiu, dar mi-e mai uşor să vorbesc cu dvoastră!” Şi te mai trezeşti şi într-o situaţie încurcată, de mediator neoficial între copil şi părinte, copil-consilier şcolar, copil-diriginte, nu pentru că celelalte “instanţe” nu i-ar vrea binele, ci pentru că, intrând aproape zilnic la clasa respectivă, eşti profesorul cu care ei se conectează cel mai repede. Iar conexiunea umană autentică e de dorit, pentru sănătatea mentală a fiecărei generaţii,  să nu dispară nici acum, în perioada tehnologizării intense, pentru că nu poate fi înlocuită cu nimic de aceeaşi calitate şi cu acelaşi impact.

2.      Ca profesor de LLR, ca profesor autentic de „limbă” şi „literatură”, antrenezi copilul atât pe partea de gândire logică, cât şi pe partea de sensibilitate – ambele însă aduse în conştient. Prin urmare, se poate spune că eşti, simultan, un profesor de „ştiinţe” – gramatica duce la dezvoltarea gândirii logice şi algoritmizate care, o dată funcţională, îi va fi de folos viitorului adult în orice domeniu va alege să lucreze – mecanic auto, medic, psiholog, avocat, hair-stylist, programator, profesor, inginer-constructor, actor etc.,  dacă şi numai dacă se lucrează corect, adică, evident,  nu prin memorare mecanică de tabele şi reguli. Iar scrierea corectă va veni atunci ca o consecinţă a conştientizărilor din acest plan. Eşti, apoi, un profesor de „arte” – literatura fiind singura artă cu care elevii – indiferent de profil şi de specializare, au contact permanent, pe tot parcursul anilor de studiu, inclusă şi în examenele naţionale. Asta înseamnă că, lucrată corect la clasă, ar trebui să insiste nu pe abordarea istorică, nici pe cea a criticii literare de specialitate, ci pe exersarea lecturii particularizate – mai exact, citim ca grup de indivizi, ca o clasă de tineri trăitori în aceeaşi spaţio-temporalitate, cu foarte multe probleme comune, specifice prezentului, cu preocupările şi interesele actuale, înţelegem ideea de „viziune a unui scriitor” nu neaparat ca să ne-o însuşim – noi, ca tineri ai secolului XXI, ci pentru a putea urmări, de-a lungul vieţii pe care o vom trăi, cum se formează şi se modifică propria noastră viziune, adică, practic, ca să conştientizăm modul în care trăim. Nu în ultimul rând, din conştientizările care decurg astfel, prin studiul textelor literare, urmărim ca tinerii să se întoarcă în vieţile lor, în realitatea imediată, îmbogăţiţi, posesori ai unor competenţe care să le permită un slalom conştientizat printre evenimentele şi emoţiile zilnice. Nu memorarea unui eseu – de analiză, de caracterizare sau argumentativ ar trebui să se lucreze la clasă în orele de literatură, ci, urmărindu-l, de exemplu, pe pretins-demodatul Harap-Alb, să priceapă în primul rând faptul că lumea în care azi trăieşte el, tânărul, e, în esenţă, guvernată de aceleaşi legi ca cea în care a trăit Creangă: nu te poţi dezvolta decât ieşind din „cuibul părintesc”, nimic nu te „creşte” şi nu te învaţă mai bine decât suferinţa propriilor greşeli, deci greşelile nu ar trebui să ne înfunde în ruşine veşnică, ci să fie oportunităţi de studiu pentru a învăţa din ele,  că oamenii te pot ajuta sau te pot dărâma, că esenţa fiecăruia nu e la suprafaţă, în modul cum arată, ci înăuntru, în ce ştie şi în ce poate face şi altele, şi altele, şi altele... Pe cale de consecinţă, disciplina pe care o cunoaştem drept „Limbă şi literatură română”, lucrată corect în anii de şcoală, e o ştiinţă, o artă şi o disciplină de dezvoltare personală, simultan.

3.      În cele aproape trei decenii de carieră didactică, am putut observa modul rapid şi drastic în care s-au schimbat particularităţile generaţiilor. Trăim acum în epoca vitezei... tind să cred că „graba” s-a insinuat, la propriu, în genomul uman. Copiii se nasc cu graba în ei... se plictisesc tot mai repede, nu au răbdare, vor totul rapid, pe shortcut, renunţă tot mai uşor la pasiuni fiindcă toate cer prea mult timp pentru perfecţionare, iar adulţii prezentului ajung tot mai puţini la o profesionalizare autentică şi asta numai şi numai pentru că relaţia lor cu timpul, relaţia noastră, a tuturor, cu timpul, este tot mai viciată. Toţi ne grăbim – nu doar cei tineri! Toţi preferăm filmul în detrimentul cărţii, tutorialul în locul parcurgerii intrucţiunilor de utilizare, comunicarea orală în locul celei scrise, prescurtările în locul cuvântului integral (diacriticele sunt chiar un „lux” pedant) şi autocorrectu’ – din aceleaşi motive, nu ni-l anulăm din tastatură, deşi ne enervează adesea...  Tuturor însă ne place să ne jucăm, ne plac provocările, ne place diversitatea soluţiilor şi să fim creativi şi originali, indiferent de vârstă, de profesie şi de pasiuni. Păi, dragilor,  învăţarea eficientă a modului în care se parcurge un text literar şi practicarea ei periodică le înglobează pe toate acestea. Absolut pe toate! Iar în plan personal, ăsta e momentul când îmi amintesc că nici mie nu mi-a plăcut literatura prea tare nici în gimnaziu, nici în liceu. Entuziasmul profesorilor mei pentru un text literar sau pentru un autor studiat mi se părea simulat, exagerat... nici măcar admiraţia lor aproape obsesivă pentru Eminescu nu mi se părea de bun simţ. Pe Nichita Stănescu îl consideram singurul poet român adevărat,  Rebreanu mi se părea searbăd, Sadoveanu îmi plăcea doar când eram bolnavă şi zăceam în pat fără chef de viaţă şi fără poftă de mâncare, iar „Creanga de aur” mereu mi s-a părut prea rafinat în emoţie şi în cuvânt, ca să fie scris tot de el.   Camil Petrescu mi se părea total nedreptăţit cu ceea ce ne înghesuiau profii pe gât – „Jocul ielelor” şi „Ultima noapte....” – „Patul lui Procust” îl vedeam în adolescenţă drept singurul lui text literar „bazat”. Şi poate azi aş fi fost la fel de ignorantă şi de drastică în etichetarea cu „+/- valoare” a cărţilor şi a realităţilor din lume dacă nu aş fi avut, în timpul facultăţii, şansa unor profesori absolut  grozavi, cu adevărat pasionaţi, care să-mi deschidă ochii spre ceea ce înseamnă cu adevărat lectura textului literar – un joc cronofag, dar extrem de satisfăcător prin rezultat, un joc al Cuvântului, al emoţiei, al ideii şi al intuiţiilor personale, un joc al răbdării, al atenţiei şi al migalei analizei, un joc al tatonărilor reluate periodic, jocul fundamental al omenirii, în care orice bariere sunt anulate - de timp, de spaţiu, de profesie, de statut social... orice!!! Sunt pe deplin încredinţată că orice om care nu poate vedea plăcere în jocul parcurgerii textului literar e un om sărăcit, un om lipsit de o şansă grozavă în planul propriei sale dezvoltări. Şi, pe cale de consecinţă, orice om care ştie şi poate citi cu adevărat un text literar e un om care are în mână o unealtă nespus de utilă în şlefuirea propriului sine. Din orice text literar ÎNSUŞIT – nu doar parcurs pe rapid, printr-un rezumat citit, un film văzut sau o lectură la foc automat, din absolut orice text literar „pigulit” te vei întoarce în propria viaţă cu mai mulţi ochi deschişi înspre lumea în care trăieşti. Personal, nu pot oferi nici măcar un exemplu de specialist autentic contemporan - în orice domeniu, care să nu fie şi un consumator autentic de literatură beletristică. Nici măcar unul!! De-asta când apare cineva care citează prost şi aiuristic din diverşi scriitori, îndesându-le în gură tot felul de aberaţii – că oricum ăia sunt morţi şi nu se mai pot apăra... poţi fi sigur că persoana respectivă e doar într-un exerciţiu deplin de impostură cu care vrea să te amăgească. ;)

Însă pentru a juca acest joc migălos, dar valoros, stimaţi decidenţi, asta presupune să înveţi mai întâi regulile lui – să ai şansa unui profesor pasionat şi în gimnaziu, şi în liceu – pentru că nu toţi elevii noştri vor ajunge studenţi la Litere,  să ai timpul necesar creării unei conexiuni umane autentice cu acest profesor şi abia apoi, în clasele din a doua jumătate a ciclului – 7-8 în gimnaziu, respectiv 11-12 în liceu, să ai timpul necesar exersării acestui joc al minţii şi al cuvântului, care este literatura. Iar două ore pe săptămână, stimaţi decidenţi, nu e deloc suficient pentru niciunul dintre aceste scopuri anterior enumerate! Şi nici pentru a reînvăţa răbdarea, zăbava  fără de care, nu se construieşte nimic temeinic! Nimic semnificativ nu poţi clădi pe grabă, iar prin lectură şi relectură - doar dacă sunt  “de plăcere”,  omul ar putea recupera şi asta - răbdarea pierdută în epoca vitezei implicite!

Ar mai fi şi alte argumente... dar simt că deja am abuzat de răbdarea oricărui lector ce va fi ajuns până aici... aşa că, deşi spaţiul argumentelor trebuie să rămână larg deschis, şi sunt sigură că mulţi dintre colegii mei vor adăuga propriile lor argumente - poate mult mai solide, încerc să formulez nişte concluzii:

-     scăderea numărului de ore afectate disciplinei Limba şi literatura română, la orice profil sau specializare, ar fi o decizie situată pe poziţii opuse faţă de toate principiile enunţate ca bază în  conturarea a ceea ce, oficial, se numeşte astăzi -  "profilul absolventului” -  https://www.edu.ro/sites/default/files/Anexa_Proiect_Profil_absolvent_2023.pdf

- nu cantitatea – în speţă numărul de ore afectat discipinei trebuie diminuat, ci calitatea timpului petrecut la clasă trebuie să suporte modificări de îmbunătăţire la această disciplină;

-   e absolut nevoie ca cineva să-şi asume curajul abolirii programei supra-burduşite, de tip inventar – nu trebuie studiaţi de către orice tânăr, toţi scriitorii consideraţi „mari” – asta o vor face studenţii la Litere, toţi elevii însă ar fi câştigaţi dacă învaţă să citească textul literar, dacă începe să le placă şi dacă vor găsi în ei suficientă dorinţă şi ştiinţă de a se prinde în jocul cuvântului şi în sondarea lumii ficţiunii, de unde să poate extrage, ei singuri, temeinice lecţii de viaţă; în plus, calitatea şi importanţa unui scriitor nu depind de prezenţa lui în programa şcolară care vizează pregătirea unui tânăr pentru viaţă, pe planul culturii generale, înzestrându-l cu competenţe de bază care să-l ajute să trăiască decent în prezentul său;

-      LLR este una dintre disciplinele fundamentale care contribuie foarte mult la dezvoltarea personală a individului – nu există vreo formulă de tip generalizat care să ducă generaţii întregi de tineri spre ceea ce numim „dezvoltare personală”; asta pentru că fiecare individ este unic în felul său, în specificul timpului său, iar învăţământul public, prin definiţie, se adresează generalului, normei! Deci introducerea unei astfel de discipline, ar fi doar o altă încercare sortită inutilului... Literatura, prin varietatea de personaje, de lumi ficţionale, de viziuni, de emoţii şi de tipare comportamentale pe care le propune, corect şi eficient abordate, ar permite tânărului să-şi construiască, treptat, alături de celelalte discipline, acel filtru personal care i s-ar potrivi şi care ar duce la o reală dezvoltare nu doar personală, ci chiar personalizată! Individualizată!

-     a memora tabele şi reguli nu înseamnă a studia gramatica, şi a învăţa pe de rost eseuri dictate în lungi ore plicticoase, nu are nimic de a face cu studiul autentic al literaturii; dacă profesorii voştri au făcut asta, a fost, poate, fiindcă aşa au crezut că vă ajută să treceţi mai uşor de examene, sau asta a fost soluţia lor ca să împace programa încărcată de examen, cu timpul scurt pe care îl au la dispoziţie. Cercetătorii şi profesorii universitari pasionaţi de textele unui scriitor anume, îşi dedică o viaţă întreagă studiului lor, şi nu termină..., iar amărâtul profesor de liceu îşi permite să aloce maaaaxiiiiim 10 ore unui roman pe care elevii nu l-au citit – cel mult au citit rezumatul sau au văzut filmul... şi până la final de clasa a 12-a să îi ajute pe toţi să fie mini-specialişti în fenomenul literar românesc! Eliberaţi, deci, profesorul de literatură de sub presiunea conţinuturilor şi lăsaţi-l să fie profesor şi nu contabil şi alergător de cursă lungă! Cu 2 ore pe săptămână, efectul de grabă şi de superficial va şi mai neplăcut accentuat şi resimţit drept „plictiseală inutilă” de către elevi;

-        pentru tinerii şi adolescenţii vorbitori nativi de Română, asta e limba în care gândesc, se ceartă, visează, în care trăiesc şi de ale cărei subtilităţi se distanţează tot mai mult, la fel ca întreaga generaţie actuală de tineri, din orice ţară; subtilitatea şi expresivitatea artistică a propriei limbi, elevii nu o pot deprinde şi exersa la nici o altă disciplină, decât la Literatură, iar reducerea constantă a numărului de ore – fiindcă nu e prima dată când se ia o astfel de decizie, nu are cum să aducă vreo îmbunătăţire în direcţia înţelegerii şi a folosirii propriei limbi. Sunt prea multe milioane de români care - de voie, de nevoie, au ajuns să gândească şi să viseze în alte limbi, încât să ne permitem luxul absolut oripilant de a asista indiferenţi la modul în care tinerii din interiorul graniţelor ţării se îndepărtează tot mai mult, în masă, de subtilităţile propriei limbii materne!

O  să închei precizând că, deşi îl apreciez pe Emil Cioran pentru luciditatea sa dureroasă, l-am iubit şi l-am urât în egală măsură pentru multe dintre afirmaţiile sale… pe una dintre ele, făcută într-o scrisoare către Constantin Noica, o să o transcriu aici, cu speranţa intensă că nu vom fi noi cei care, prin acţiunile sau inacţiunile noastre, să ducem la îndeplinire profeţia sa: „Chiar dacă entuziasmul meu pentru limba noastră e în continuă creștere, până la punctul de-a o considera una dintre cele mai expresive din câte-au existat vreodată, în schimb în ceea ce privește seminția noastră mă văd silit să mă temperez și chiar să revin la scepticismul meu primar. Orice s-ar întâmpla, nu vom scăpa de un destin minor.” (E. Cioran, 5 februarie 1970) Dată fiind condiţia noastră de muritori, nu prea face sens pentru mine noţiunea de „destin minor”, dar ştiu precis că supravieţuirea nu e posibilă doar la nivel individual şi ca să putem funcţiona ca grupuri, ca echipe, statul-împreună în acelaşi spaţiu şi timp nu e suficient - e necesară colaborarea, iar colaborarea fără comunicare ŞI prin cuvânt, nu e posibilă!