Asta este lumea în care simt că trăiesc - acum, în acest univers, pe această planetă, în această ţară, în acest oraş, între aceşti oameni!
Din interior, ori de câte ori mă opresc şi mă văd nevoită să o privesc, pare un gang străvechi cu geamurile opacizate unde oameni şi păsări se adăpostesc în popasul lor vremelnic. Resturile existenţei tuturor se adună morman în locuri bine ştiute de toată lumea... Geamurile îmbâcsite împiedică privirea să treacă prin ele, dar nimeni nu se mai arată deranjat de asta, toţi s-au obişnuit să nu mai fie curăţate, fiindcă "nimeni nu are timp de aşa ceva", "nu foloseşte la nimic", "e mai bine aşa, să nu fie interiorul prea expus" sau "inutil, oricum se vor murdări la loc"! Ici-colo, câte un ochi de geam s-a spart, cioburile au căzut. Vântul, ploile şi frigul au cale liberă... iar când "e soare şi e bine", câte-un porumbel se aşază acolo, stă şi se uită la lume. Nu-l interesează neaparat ce vede, dar stă acolo un timp.
Eu nu sunt pasăre, şi nu pot ajunge la ochiul de geam.... Când vreau să văd ce mai e "dincolo", trebuie să ies din "gang". Şi în orice direcţie aş alege să merg, constat că "lumea de afară" e surprinzătoare, vie, proaspătă, frumoasă - cu condiţia să treci cât mai repejor pe oriunde, încât să nu-ţi dai răgazul de a pricepe că eşti tot într-un gang, însă unul ce nu îţi e familiar, şi încă nu ai apucat să-i remarci geamurile soioase şi mormanele de gunoi existenţial - dar ele există şi aici, ca peste tot.
Nu ştiu care-ar fi soluţiile de "îndreptare a lucrurilor", nici dacă ele există cu adevărat. Deocamdată adun fărâme de lume frumoasă, ca acestea, ocolesc mormanele de gunoi de la distanţă, îmi învăţ copiii (- pe ai mei, şi pe ai altora) că reziduurile existenţei se creează inevitabil, dar că e mai de folos tuturor să nu le laşi să se adune morman pestilenţial, le amintesc să se preţuiască şi să se onoreze pe sine înainte de orice altceva şi îi las pe ei să mă înveţe cum şi de ce să iubesc oamenii în continuare, să cred în ei şi să nu-mi mai bat capul cu geamurile soioase şi sparte ale existenţei noastre - păsărilor, măcar, lor le sunt utile!
