Oamenii “slabi”/oamenii “strong” – sau despre efectul nesuferit coroziv al etichetelor ordinare

Nu cred că aduc în discuţie ceva nou pentru orice om trecut de 10-12 ani, din societatea noastră, contemporană… Cu toţii am auzit, de mici, de nepermis de mici, vorbindu-se despre oamenii din jurul nostru, în diferse tonalităţi afective – dar de obicei cu dispreţ vizibil, cu ironie sau cu respingere, cum că ar fi cutărică – „om slab” – vezi bine că s-a apucat de băutură, sau o ţine doar în chefuri, sau e mereu „high”, ori „pe pastile”... de la muncă l-au dat afară... sau „nu face prea mulţi pureci niciunde”... cutărică femeie e „slabă” – nu-şi vede de familie, de copii... şi-a luat lumea-n cap, e o „stricată” care trăieşte întreţinută de unul şi de altul.... sau bea cot la cot cu bărbaţii... sau... de ce nu? urcă mereu în ierarhia socială încălzind diverse paturi.... Un alt cutărică e şi mai „slab” se zice,  că a intrat într-o perioadă albastră de anxietate şi chiar depresie... a ajuns nevrotic şi... nu mai e bun de nimic...o jucărie cu mecanismul iremediabil defect! Alţi cutărici sunt sclavii fiţelor: outfituri de firmă – frumoase, rafinate sau nu - oricât de excentrice şi de inconfortabile ar fi... nu contează, să aibă doar o siglă binecunoscută de ... cunoscători, normal, cât mai la vedere poziţionată, accesorii cât mai costisitoare, intervenţii chirurgicale de modelare şi remodelare perpetuă, pătrăţele, shake-uri proteice şi bicepşi, gadget-uri, maşini... evadări în spaţii exotice, cât mai exotice, de unde însă, să poată încărca pe bandă rulantă, pe reţelele sociale, fotografii-martor ale fericii şi ale bunăstării personale care e perfectă, doar că e atât de şubredă, încât e condiţionată permanent de aceste validări/revalidări continue ca să simtă că încă trăiesc în lume. Nici nu mai e azi un subiect contestat în vreun fel, e deplin înţeles şi asumat ştiinţific că şi cei din categoriile astea sunt tot oameni „slabi” care încearcă să facă faţă, aşa cum pot şi ştiu ei, golului răsunător din propriile lor fiinţe. Sunt nefericiţi... sunt goi pe dinăuntru şi au ajuns aşa trecând pur şi simplu pe pilot automat prin propriile lor vieţi până în prezent, fără să fi fost cu adevărat învăţaţi cum să o facă asumat şi conştient. Fără ca cineva să fi citit instrucţiunile din manualul lor de funcţionare şi să le pornească mecanismele în mod corect. Fără ca ei înşişi să fi încercat vreodată să acceseze propriul lor manual de funcţionare – lipsiţi fiind deci şi de posibilitatea de a-şi porni singuri mecanismele de protecţie şi de funcţionare corectă.

Offf... dar sunt apoi oamenii „strong”... vai cât de nesuferiţi sunt ăştia! Acum se vaietă că le e grea viaţa şi imediat după aceea te trezeşti cu ei, ca nişte strigoi veseli că şi-au găsit o rezolvare. Mereu găsesc „o soluţie” –  până şi renunţarea la un proiect de tip „cal mort”, pentru ei e o soluţie viabilă cu care se împacă rapid şi... trec mai departe. Nimic nu pare să îi atingă cu adevărat, din orice îşi revin ca buruienile de pe câmp... mai au şi tupeul de a-şi construi propriile lor reguli – încadrate sau nu în regulile general acceptate, să le distrugă când sunt perimate şi să le rescrie apoi, să fluiere când şi unde au chef, să-şi asume permanent libertatea de a “trage cu puşca”… să  facă slalom printre gunoaiele vieţii şi să reuşească să nu se prea murdărească de rahat... Se uită la tine cu nişte ochi enervant de lucizi şi... la dracu’... mai au şi tupeul să pretindă că te înţeleg şi să-ţi zâmbească încurajator sau să-ţi întindă o mână de ajutor! Chiar când nu le ceri asta... exact ca nişte albine bâzâitoare care ţi se strecoară în sticla de bere, vara, pe plajă, când tu vrei o gură de bere rece, nu miere! Nişte băgăcioşi nesuferiţi!! Habar n-au ei ce-nseamnă greutăţile vieţii... şi suferinţele... şi tristeţile... şi durerea... De-asta, de cele mai multe ori, îţi vine să le tragi, discret, evident - că nu te ţine să te pui cu ei făţis, un bobârnac sau, şi mai bine, o lovitură mascată pe sub centură... să le tragi cumva pe nesimţite preşul de sub picioare sau... măcar să le pregăteşti, într-un echilibru precar, un lighean cu lături deasupra propriei tale uşi, pentru când îşi vor mai băga nasul în viaţa ta, să vadă dacă „eşti bine?”. Ţţţţâââşşşti!

Acum, sunt sigură că dacă v-aţi rezerva măcar 7 minute pentru exerciţiul de a-i înghesui în aceste cutiuţe posibile pe primii 50 de oameni care vă vin în minte dintre apropiaţii voştri... nu aţi întâmpina nicio greutate – îi veţi găsi şi îi veţi clasifica rapid pe toţi. Poate, cel mult, veţi simţi nevoia să identificaţi voi alte cutiuţe care mi-au scăpat mie acum. Baiul e că dacă v-aţi rezerva mai mult timp, veţi descoperi că foarte greu vor rămâne oameni în bulele voastre, de neîncadrat în cutiuţe... foarte, foarte rar, extrem de rar veţi descoperi vreun neîncadrabil autentic. Şi asta poate, e din cauză că suntem toţi oameni... iar a fi om, înseamnă, înainte de toate, să te confrunţi cu golul răsunător din tine, şi să încerci să-l umpli cu ceva... să-l faci să sune mai armonios...melodic… coerent cumva. Iar încercarea asta e plină de zbucium, de consum fizic şi psihic, de răni deschise sau cicatrizate, de răni bandajate care încă sângerează sau chiar supurează... de dureri mai vii sau mai anesteziate în fiecare dintre noi. De-asta, unii aleg calea scurtă – shortcut-uri care-i duc dacă nu la fericire, măcar la o mângâietoare uitare de moment – alcool, dulciuri, pastile, ţigara emancipată, jointuri... alte substanţe ale „fericirii”... „Momentul” le va fi însă tot mai insuficient, aşa că vor găsi soluţii să-i lărgească durata sau intensitatea, până când, pe nesimţite, se trezesc în plină dependenţă. Alţii preferă căile mai lucrate... cufundatul în pasiuni mai mult sau mai puţin sănătoase, cufundatul în studiu permanent, cufundatul în muncă asiduă, în ficţiune elaborată – minciună sau creaţie artistică... Pentru alţii însă, suferinţa de a nu reuşi să umple cu ceva consistent, luminos şi palpabil golul din ei  e atât de insuportabilă, încât prin mecanisme extrem de subtile, creierul lor rafinat îi decuplează de la realitatea obiectivă şi îi învăluie într-o perdea invizibilă pentru ceilalţi, o perdea de suferinţă acută sau cronică: angoasă, anxietate, depresie, nevroze.

Până la urmă, trăgând linie... nu contează foarte mult ce cale a decis creierul tău că e mai potrivită pentru tine, în efortul său de a te susţine în lupta ta personală cu suferinţa cumulată din propria-ţi viaţă... pentru că toate acestea – dependenţe, afecţiuni psihice, manifestări disruptive asta sunt: nişte mecanisme interne, declanşate de creierul fiecăruia, ca răspuns la ceea ce individul percepe sau a perceput cândva – de cele mai multe ori în copilăria timpurie, drept un stress extern şi extrem căruia nu a ştiut cum altcumva să îi facă faţă pe moment. (pentru că deşi ţi se pare că alegerea e sau a fost a ta, nu e aşa... e doar o amăgire... în realitate, creierul alege pentru tine şi îţi şopteşte cum că aşa vrei tu să fie... sau că nu există altă cale viabilă...)    

Revenind acum la nesuferiţii ăia de oameni „strong”... în cazul în care vreodată v-au tăiat calea şi v-au enervat şi i-aţi urât sau desconsiderat pentru oricare dintre motivele anterior enumerate – sau pentru toate laolaltă… chiar dacă vă înţeleg prea bine - şi pe mine mă scot din sărite de multe ori cu îndârjirea lor de a nu renunţa, cu încăpăţânarea lor de a ieşi mereu la suprafaţă, şi cu nebunia asta a lor de a găsi mereu „cel puţin o soluţie”, faceţi-mi favoarea de a-mi da voie să să vă ofer un scurt insight...

Nimeni nu se naşte „strong”... nimeni nu e debarcat în viaţa asta cu vreo stea în frunte, cu vreo mantie invizibilă agăţată de umeri sau într-o armură impenetrabilă, spălat în Styx de mâna grijulie a vreunei mame-zeiţă... Nu! Nici vorbă!

Oamenii „strong” sunt, exact ca ceilalţi... oameni suferinzi... sunt oameni care au avut, de timpuriu, contact cu trauma şi cu suferinţa, dar mecanismele lor interne de supravieţuire, cele prezente în softurile lor personale sunt oarecum blocate într-un mod de funcţionare perpetuă... nu pot intra pe avarie... nu pot intra pe pauză sau pe modul „plută”, şi le cam lipseşte butonu’ “je m’en fiche” - sau o fi blocat şi ăla, cine ştie... Le sunt atât de defecte programele, încât nu pot face toate astea... de-asta sunt oarecum condamnaţi să caute şi să găsească, permanent, soluţia activ-viabilă şi nu una de renunţare şi de resemnare. Aşa devin, în timp, “strong”… în această luptă continuă cu suferinţele lor personale… Şi pentru că sunt permanent în căutare de soluţii funcţionale... şi pentru că le şi găsesc... şi pentru că ştiu exact cât de greu e să nu le vezi imediat când ai nevoie, atunci când le identifică, atunci când le au la îndemână, devin şi empatici cei mai mulţi: îi văd uşor pe semenii lor care se zbuciumă în dificultate şi le întind mâna aia de ajutor. Nu o fac ca să îi îndatoreze, ci tot aşa... pentru că nu pot lua pauze, pentru că văd, observă şi nu pot să treacă indiferenţi dacă au deja soluţia potrivită în mâna lor. Caragiale a strâns asta într-o zicere brutal-semnificativă: „Simţ enorm şi văz monstruos.”      

Aş plusa chiar şi v-aş invita să vă reconsideraţi poziţia faţă de ei: dintre „suferinzii” acestei lumi, oamenii “strong” sunt cei care trăiesc cea mai complicată variantă posibilă: mereu singuri şi oarecum neînţeleşi sau chiar prosteşte invidiaţi de ceilalţi - cei ce se consideră “cu adevărat suferinzi” -… “Atlaşii-strong” trăiesc, deci, constant, cu luciditate viaţa, fără anestezice de niciun fel... fără îndulcitori, fără pauze semnificative, fără prea dese decuplări regeneratoare şi într-o simbioză desăvârşită cu suferinţa care nu mai are prea mare putere asupra lor, tocmai din cauză că a devenit parte integrantă a fiinţei lor. Asta e soluţia perversă, dar funcţională pe care creierul lor a găsit-o drept viabilă – să încorporeze cumva, armonios, suferinţa în propria lor fiinţă, asumat modelată în diverse forme de rezistenţă…. De-asta, cu siguranţă aţi observat deja, atunci când un om „strong” clachează... e mereu o decuplare brutală şi iremediabilă, definitivă, de aisberg ce se prăbuşeşte zgomotos şi periculos, în faţa căruia ceilalţi sunt mereu şocaţi: „hm… nici n-ai fi zis, părea absolut ok!”

Prin urmare... în loc să ne pierdem vremea cu etichete păguboase şi mici... şi incomplete, care nu fac decât să separe, să pună graniţe şi să sporească suferinţele şi poverile fiecăruia în parte, nu ar fi mai uşor şi mai eficient să pricepem definitiv şi rotund că, în realitate, intrăm toţi mai mult sau mai puţin răniţi în lumea asta, purtând în ADN-ul emoţional diverse suferinţe moştenite de la predecesori, că ulterior le adăugăm propriile noastre răni provocate cu sau fără voie de cei din jurul nostru - suferinţe pe care, de multe ori noi singuri ne pricepem de minune să le zgândărim periodic, încât rămân deschise… şi că ajungem, la maturitate, nişte fiinţe pline de cicatrici şi de răni invizibile, gravate însă pe interior, dar fiinţe funcţionale încă ce se zbuciumă permanent să atenueze suferinţa sau chiar să se vindece? Iar apoi, privindu-ne doar cu înţelegere blândă şi îngăduitoare, prin ce avem comun – suferinţa, nu prin ce ne separă – mecanismele individuale prin care ne străduim să-i facem faţă, să învăţăm unii de la alţii, să ne sprijinim reciproc fără să ne mai batem capul cu etichetări de genul „slab”, „strong” şi cu lovituri sub centură, presupunând că celuilalt îi este mai uşor... infinit mai uşor decât nouă?

Suntem oameni vii cu un potenţial grozav, pe care nu prea ştim să-l deblocăm din scoica interioară şi nu prea reuşim să-l scoatem singuri la suprafaţă - de-asta avem disperată nevoie unii de alţii…

Şi, mai ales, suntem, vrem-nu vrem, în aceeaşi barcă, pe o mare furtunoasă.

So… let's make it happen!