(p)omu’

Precis ai fost, măcar o dată în viaţa ta, într-o pădure.... precis vezi zilnic copaci... când te-ai oprit ultima dată să priveşti unul şi să pricepi ceva despre tine, privindu-l? Ai făcut-o recent?

Ai observat, cu siguranţă, că unii cresc drept, fără „defect” şi fără „pată”, în vreme ce alţii sunt contorsionaţi ca nişte yoghini elastici, plini de forme stranii care iţi atrag magnetic privirea şi te fac să te opreşti, măcar o clipă lângă ei, dacă nu chiar minute în şir, contemplându-i.

…dar ai ajuns să te întrebi vreodată ce i-a făcut să crească aşa alături de „fraţii” lor răsăriţi din seminţe aproape identice? Dacă nu ai făcut-o, te invit să o faci acum şi, cu siguranţă, nu-ţi va lua mai mult de câteva secunde să inventariezi cauzele posibile: locul şi solul în care au căzut şi din care s-au înălţat le-au dat altă vigoare, vântul care i-a împins mereu în altă direcţie, ploile care au căzut – mai blând sau mai furtunos, asupra lor, sfărâmându-i vremelnic şi provocându-le răni, vecinătăţile lângă care s-au „trezit” sau care au apărut ulterior lângă ei – realităţi animate sau inanimate, animalele care şi-au făcut adăpost ocazional sau permanent în ei, oamenii care au intervenit apoi - voit sau nu, în forma lor, toate astea s-au răsfrânt în trupurile lor, i-au modelat, frângându-i pentru o vreme, schimbându-le direcţia răsucindu-i, contorsionându-i, în timp ce ei îşi continuau creşterea.

Exact aşa eşti şi tu. După ce te naşti, fiecare experienţă pe care o trăieşti lasă o urmă mai mică sau mai mare în fiinţa care devii. Fiecare experienţă prin care treci, fiecare fiinţă cu care interacţionezi, lasă un semn în tine, un semn mai mult sau mai puţin luminos, o cicatrice – mereu e şi o cicatrice, mai mult ori mai puţin vizibilă. Unii îţi schimbă direcţia iniţială în mod salutar, alţii – în mod eronat; când înţelegi, te întorci din drum la punctul în care ai greşit calea şi continui de acolo... sau, pur şi simplu alegi să faci un nod strâns cărării greşite, după care să-ţi regăseşti drumul potrivit. Unii îţi amputează părţi de suflet, alţii te împing – cu prea mare viteză, pe ramuri noi ale drumului... alţii îţi trântesc brutal uşi în faţă, obligându-te, astfel, să-ţi croieşti cărări noi până la ferestrele pe care le zăreşti deschise. Dacă eşti suficient de atent, încât să le zăreşti! Toate au preţul lor plătit în suferinţă – mereu asta e moneda de schimb, mereu suferinţa stimulează creşterea dacă înveţi lecţia cu care vine (bucuriile şi momentele de fericire nu stimulează dezvoltarea fiinţei, dar sunt minunate instrumente de a o celebra), iar... lucrarea finală e mereu un masterpiece: un copac defect, dar „cu efect”!

Nu poposim adesea în faţa pomilor drepţi şi aproape perfecţi – cel mult securea se opreşte prea des la ei, fiindcă lemnul lor e uşor de manipulat şi de prelucrat. În schimb, mereu, dar mereu e câte cineva, oprit pe gânduri, pierdut în contemplare în faţa unui copac „pieziş schimonosit”, lovit de ale vieţii furtuni şi uragane, care se încăpăţânează să crească, dând creşterii sale imperfecte măcar frumuseţe stranie, dacă nu cumva şi un adăpost altora, un strop de sens, de înţeles profund pentru cel pierdut în contemplare!  

Copac fiind, ce ţi-ai dori să ai aproape: un prieten-iepure, unul-ciocănitoare, unul-licurici sau unul-vâsc?…