“Nu spera şi nu ai teamă…”

“La toţ’ ni greu...” e una dintre afirmaţiile leitmotiv care, în diverse grafii, mi-a pulsat adesea, fosforecent pe retină, în „navigarea” periodică pe diverse reţele sociale, de-a lungul anilor. Indiferent de grafia sau de punctuaţia sub care o regăseam... a fost una din puţinele replici-clişeu la care instinctul meu de „profă de română” nu s-a activat niciodată să o corecteze automatic, mental, „cu roşu”, indiferent de cum era scrisă. E atât de grea în conţinutul ei, încât nu poţi să te mai împiedici de formă! În plus, împietăţile formale, m-au condus să o re-citesc în diversele ei recurenţe, cu seninătate, cu o discretă notă de băşcălie tipic românească uneori, cu sarcasm, altădată, cu durere, resemnare mioritică ori cu revoltă sau cu reproş alteori.  

În ultima perioadă însă, am experimentat-o intens în propria-mi lume, şi, cel mai dureros pentru mine e că dacă aş vrea să imortalizez în scris, cât mai fidel, senzaţia, apelând la acest adevăr axiomatic, nu aş simţi deloc nevoia să reformulez, să ortografiez sau să mă preocup de punctuaţie... exact aşa aş scrie-o: „la toţ ni greu”. Nici măcar cu majusculă! Pobabil pentru că în prezent, forma asta mi se pare pe deplin consonantă: fără ortografie, fără punctuaţie!

Deşi trăiesc într-un mediu care ar trebui – cel puţin teoretic, să fie unul elevat, al ideii, al şlefuirii umane – sunt profesor de peste 25 de ani într-o şcoală cu tradiţie – în care înainte de asta am fost elev al unor responsabili şi integri profesori, într-un orăşel istoric, al „luminilor” sau „Mica Romă” cum mai este cunoscut, prezentul mă face să mă simt tot mai acut într-o lume a subculturii dezolante: cu reguli şi regulamente încălcate făţiş, fără urmă de rezervă sau de remuşcare, în care greşeala şi abuzul sunt ridicate la rang de regulă – regulă a bunului plac, unde minciuna se bălăceşte ostentativ în goliciunea ei impudică, iar în ceea ce-i priveşte pe cei care se ocupă zilnic cu şlefuirea tinerilor noştri, deschizându-le mintea spre gândire flexibilă, spre receptarea critică, activă, plantând în ei valori morale ca onestitatea, echilibrul, demnitatea, respectul faţă de semeni, faţă de lege şi, implicit, faţă de sine, cota lor de nelinişteşte, zic, în faţa acestei situaţii general-conştientizate şi acceptate, pare să tindă tot mai mult spre minus infinit...

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Lucrez de câteva zile Glossa eminesciană cu “zânele şi zmeul” dintr-a XI-a... Câţiva par complet absorbiţi de discuţie – au deja idei notate pe marginea textului pentru tradiţionala „pigulire” de a doua zi, în permanenţă patru-cinci “mânuţe” galbene, mereu altele, se ridică “a intervenţie” pe afişajul întâlnirii din Teams, în acea efervescenţă care mă face, de fiecare dată când se întâmplă, să uit că mai există un “rest” al lumii. Unii vor să intervină cu nuanţări, alţii cu exemplificări, alţii cu revelaţii... (evident că sunt şi dintre aceia pe care textul pare să nu-i fi atins deloc – habar n-au pe la ce strofă am ajuns, dar... asta e! - lor le e şi mai greu decât nouă, presupun! ;) ).  

… ciudat însă: în ciuda acestei efervescenţe a grupului adolescentin, lectura de anul acesta nu m-a bucurat la fel de mult ca altădată, ca în alţi ani... şi asta-mi displace profund, dar nu mai pot schimba nimic! Îmi reproşez că aş fi putut fi mai entuziastă, mai implicată, mai plină de idei, ca să le dau imbolduri să ţese mai departe, alte “modele ideatice”, dar chiar nu am reuşit să mă ridic deasupra “zidului cenuşiu” - fiecare vers îmi reamintea doar că orice zbatere, orice zbucium sau încercare de a schimba mersul lumii e dinainte sortită eşecului – “Toate-s vechi şi nouă toate”, “Dar de-a lor zădărnicie/Te întreabă şi socoate”, „te-or întrece nătărăii, de ai fi cu stea în frunte!”, “Alte măşti, aceeaşi piesă”….

………….…………………………………………………………………………………………………………………………

Duminică, la cafea, găsesc pe messenger un mesaj de la una dintre “zâne”: Aniela îmi spune că nu şi-a putut lua gândul de la versurile Glossei, că i-a citit-o şi mamei ei şi că s-a apucat să şi deseneze ceva inspirată de text. (Aniela e un copil-melc trăitor într-o cochilie sufletească extrem de complexă... trăieşte desenând tot timpul, precum respiră; desenează mult şi îi place jocul ideilor... îi place pescuitul de sensuri din texte, dar îi place şi să ascundă sensuri perlate, îndelung şlefuite, adânc, mult prea matur aş zice, în creaţiile ei ingenioase).

Mă uit minute în şir la desen... nu pot să-mi dezlipesc ochii de la imagine... Îi mulţumesc pentru că a împărtăşit cu mine munca ei, o laud din nou pentru cât de creativă poate fi, şi ies. Nu pentru mult timp însă, fiindcă nu mă pot abţine: reintru, deschid din nou mesajul şi-mi pironesc iar privirile pe lucrare.... Are ceva magnetic, şi-mi trebuie minute bune până realizez ce mă intrigă mai mult: nu doar că îmi creează o stranie senzaţie de déjà vu, dar imaginea ei e tonică, e plină de vigoare! Fiinţa asexuată închegată de ea din lumină şi întuneric, printre cuvintele eminesciene, are o privire ce coboară sfredelitor, puternic, magnetic, ţintuind privitorul. Absolut nimic din efectul moleşitor de renunţare şi de resemnare cu care re-lectura Glossei a reverberat în mine, de-astă dată, nu s-a strecurat în imaginea ei. Mai mult, Aniela a găsit de cuviinţă să-şi protejeze ocrotitor făptura desenată, într-un chenar de cuvinte, ca într-o platoşă de nestrăpuns.

Şi, la fel de brusc, se face lumină şi în mine: nu, mersul lumii nu poate fi schimbat, dar drumul prin lume rămâne, totuşi, o alegere individuală….. ramificaţiile drumului care, vremelnic, uite, chiar se intersectează cu alte drumuri… la ale căror răspântii apar troiţe, sau fântâni cu apă bună, ori locuri de popas şi de poveste, sunt alte alegeri individuale - ne aparţin întru totul! Tuturor ne e greu tocmai pentru că suntem nevoiţi să coexistăm… să ne armonizăm cărările în aglomeraţia de existenţe a uriaşei scene pe care se joacă mereu improvizata piesă, dar dacă pe alocuri drumul devine plăcut, memorabil, revelator, plin de sens şi de culoare, asta se datorează tot întâlnirilor - aparent întâmplătoare, cu oameni… Cu alţi oameni, care vin la “rendez-vous”, cum altfel, evident, decât cu propriile poveri, cu propriile greutăţi, cu propriul lor întuneric!

Şi abia atunci realizez că nu-mi rămâne decât să mulţumesc zânetului zmeiesc (- şi mâţesc), pentru cărările nou-create de ei în acest an, prin hăţişurile acestui text, cu asemenea lecturi colective şi individuale!

Şi da, mulţumesc, Aniela!!! Mulţumesc pentru că nu ai lăsat dispoziţiile mele actuale să-ţi tulbure în vreun fel perspectiva lecturii, dar, mai ales, mulţumesc pentru că prin forţa ta creativă, m-ai “extras” şi pe mine din borcanul cu…. “tristeţuri” de moment!