„Ba-i un « ţ » mic!” .... sau cum ne salvează copiii, dacă nu-i împiedicăm

În vieţile noastre în care ne trezim brusc aruncaţi, ne străduim din răsputeri în prima parte să creştem... repede, cât mai repede... arzând etape pe cât posibil, ca să ajungem cât mai devreme „mari”.  „Ce vrei să te faci când vei fi mare?” e una din întrebările-clişeu, care, repetată cu obstinaţie, ne otrăveşte mintea de timpuriu, luându-ne privirea de pe orice ar putea fi important ACUM, în copilărie şi pironindu-ne-o pe ceea ce ni se pare atunci că ar conta cu adevărat: „să fiu MARE!”. Iar când, pe nesimţite, te trezeşti într-un septembrie… „MARE” (mereu într-un septembrie ai revelaţia asta), povestea începe să se deruleze în sens invers: nu-ţi place lumea adulţilor... ţi se pare că ai fost furat, păcălit, „raiu’ promis” pare acum o gogoriţă ce s-a dezumflat brutal, ca un balon spart înainte de a fi apucat să te bucuri de el şi din care nu a mai rămas decât bucata asta caraghioasă de cauciuc neputincios, cu aţa atârnând jalnic. „Am fost păcăliţi!” „Am fost furaţi!”, „Da’ asta-i o capcană!” ni se cuibăreşte tot mai adânc în minte... iar de aici până la refugierea în frustrare, în tânguială permanentă, în resemnare rigidă sau în vreo formă întârziată de rebeliune, nu mai e decât un discret pas - făcut, de cele mai multe ori, „prin alunecare”. Ăsta e tiparul poveştii, iar finalul ar fi unul dezolant, dacă nu s-ar găsi mereu, câte o mână care să-l rescrie  sau care să ia creionul şi cu câteva tuşe delicate, elegante sau aiurite să reconfigureze elementele pastişei. În viaţa mea, până acum, această „mână” salvatoare a fost mereu legată de copii... de copiii de toate vârstele cu care am avut şansa să mi se intersecteze drumul.

Iniţial, gândul că trebuie ca eu să îi învăţ ceva... că am obligaţia morală sau datoria de a-i conduce spre undeva anume, m-a ajutat doar să mi se pară că poverile mele sunt prea mari... nedrept de mari: dacă e şi vina mea că ei nu vor ajunge „la destinaţia” corectă, dacă puteam face altceva sau altcumva?! Alte glasuri se răzvrăteau însă îndată în mine: dar ce vină am eu că doar „aşa” sau doar „atât” ştiu ori pot să fac?! Nu... nu poate fi vina mea eventualul lor eşec, deoarece eu chiar ştiam că făcusem tot posibilul! Şi tot ce găseam mai eliberator de gândit în astfel de momente, era să scormonesc după alţi potenţial-vinovaţi. (şi să găseşti „vinovaţii”, e un demers care vine aproape natural pentru majoritatea dintre noi).

 Însă o altă mână providenţială mi-a „desenat” la timp (ca să se asigure că pricep, probabil) cum că e irelevant cine este vinovat... că nu ajută cu nimic în procesul de reparare sau de reconstruire... că e inutil să-ţi pierzi timpul căutând vinovaţii. Aceeaşi mână mi-a arătat că, în realitate, sarcina mea nici nu e atât de grea, pe cât îmi imaginasem eu. Nu trebuie să fiu nicidecum o călăuză sau un ghid al copiilor pe drumurile lor, nici agent de circulaţie în intersecţiile vieţii fiecăruia... nimic din toate astea! Tot ce aş putea face pentru ca ei  să înceapă a-şi croi drumul ce li se potriveşte, e să mă ridic la înălţimea lor, să-i văd – pe toţi şi pe fiecare în parte, să-i ascult, să plantez repere şi seminţe, să-i stimulez să vrea să-şi explice şi să-i las să mă înveţe, sau mai bine-zis să mă re-înveţe să mă uit la lume şi la viaţă prin ochii lor încă proaspeţi, încă vii, încă nepervertiţi de putregaiuri.

 Aşa că, treptat, tot copiii au fost cei care m-au învăţat temeinic o sumedenie de lecţii care, pe lângă faptul că au fost cu adevărat înţelepte, au avut şi puterea de a elibera din „poverile” pe care doar credeam că le port. Ei m-au învăţat că nu doar cei din „primele bănci” se schimbă-n oameni „pe picioarele lor”, sau cum gălăgioşii „din spate” ajung frecvent „cei dintâi”, cum „copiii-melc” care trec prin şcoală adunaţi în ei, ascund mereu cel puţin câte o gemă fascinantă, că rebelii pe care îi „îmblânzeşti” îţi devin cei mai de nădejde prieteni, pe viaţă, că mulţi trec prin şcoală într-o derută totală, de parcă ar fi veşnic îmbrăcaţi în haine de împrumut şi reuşesc să-şi găsească „hainele potrivite” abia mai târziu, după o vreme de peregrinări prin lume, că o îmbrăţişare valorează oricând mai mult decât respectul scorţos, sau că toţi suntem “mai mult nefericiţi” da’ măcar “ne avem unii pe alţii”!

Deunăzi, am însoţit-o la practica pedagogică pe Cristiana, elevă în clasa a XI-a, cea care s-a străduit să-i înveţe pe cei „foarte mici da’ voinici” – clasa pregătitoare, sunetul şi literele „ţ” şi „Ţ”. La final, ca să-i răsplătească pentru hărnicia lor, Cristiana le-a împărţit fişe în care literele au chipuri umane, zâmbitoare şi haioase. Copiii sunt amuzaţi de fişă, Cristiana pare uşurată că a dus activitatea la bun sfârşit, toată lumea se relaxează, doar ochii mei alunecă îngrijoraţi pe foaia de hârtie: « ţ » nu pare corect scris – lipseşte păcătoasa de întorsătură spre dreapta... ăsta-i  mai degrabă un hot-dog pierdut de chifla lui... Toate semnalele de alarmă pornesc deodată în mintea mea: cum să-i spun Cristianei că a greşit litera pe fişă, fără să-i ştirbesc autoritatea în faţa celor mici? dacă nu zic nimic, cei mici ar putea confunda pe viitor « ţ » cu « l »? şi, înainte de a apuca să filtrez complet imaginile, provoc clasa pregătitoare la o pseudo-dispută, întrebându-i ce văd ei desenat pe fişă.

Toţi văd « Ţ » mare de tipar şi « ţ » mic de tipar! „Sunteţi siguri??? Că eu văd un « Ţ » şi un hot-dog ... fără chiflă...”

Se distrează copios, cu toţii, de vorbele mele. „Nuuu.... e « ţ » mic ăla! mă asigură câţiva”. „Nuuu, e un hot-dog! Uitaţi-vă pe planşa Cristianei cum arată « ţ » mic “adevărat”... are o întorsătură spre dreapta... ăsta e un hot-dog!!!” insist eu sfătos, sperând ca această mini-dispută să le fixeze mental-fotografic imaginea corectă a literei. De pe rândul din mijlocul clasei, un voinic se ridică din bancă şi porneşte hotărât spre mine, cu fişa în mână, aproape exasperat de puţina mea înţelegere, împungând josul literei mici cu degetuţe indignate:

-         Ba-i un « ţ » mic, nu vezi?! da’ stă pe vârfuri şi cu picioarele adunate!

-         Daaa!!! aprobă şi ceilalţi, zgomotos.

.... e o secundă luminoasă... una din clipele acelea atât de rare, da’ tocmai de aceea atât de preţioase din viaţă, când simţi că totul e chiar bine... eşti sigur că e bine!... te simţi salvat în ultima clipă de la ceea ce credeai că e un dezastru şi... iată, că nu e! E chiar foarte bine totul! Copilul are dreptate... îl laud şi-i mulţumesc pentru explicaţiile lui grozave, când el e deja pe drumul lui victorios înapoi spre bancă. Nu pare să fie prea impresionat de laudele mele şi asta mă face să-l preţuiesc şi mai mult şi să capăt încredere că încă nu e prea târziu, că nimic nu e iremediabil pierdut, câtă vreme chiar vom reuşi să ne ridicăm la puterea lor de înţelegere,  cât vom vrea să ne ascultăm copiii, să-i lăsăm să ne arate cărarea atunci când ea va fi prea  camuflată pentru ochii noştri mult prea deprinşi cu semiumbra „cutiuţei” din care am uitat să ne extragem. Şi mai trec o dată, mental, peniţa peste cea mai preţioasă lecţie gravată în nisipul din mine: cei mai de nădejde coechipieri pe care i-aş putea avea vreodată, sunt copiii!

Sursa fişei vesele : http://www.emamica.com/planse-de-colorat/litera+%C8%9A/282 (“via” Cristiana ;) )