Haita autohtonă

Modelul (ne)funcţional al haitei autohtone, sau de ce nu ne mai facem bine…

Două subiecte m-au intrigat săptămâna trecută: cazul «animalului politic» care a poposit însetat să se adape la «Apele Române» şi cazul «studentei» de la UBB – Facultatea de Psihologie, studentă care a ales să exprime public o atitudine de dezacord ce viza nişte formulări, dintr-un suport de curs - activ în momentul de faţă – anul de graţie 2021.

Ce au în comun cele două cazuri, în afară de coordonatele spaţio-temporale? Păi, au câte ceva în comun… de exemplu, modul în care ieşitul individual «din rând» trezeşte la viaţa instinctele «haitei», modul în care, în arhicunoscuta tradiţie mioritică, cel care a făcut pasul în afara rândului, «şi-o ia!», chiar dacă ieşirea sa a fost necesară, justificată şi lasă urme corective.

Nu o să insist pe situaţia specialistului căruia i-au tras cu totul scaunul afară din birou şi din instituţie şi care a rămas să-şi caute pe cont propriu, mai departe, dreptatea. O să-i urez succes, dorindu-i să nu fie singur, să aibă suficient de mulţi oameni integri în jurul său, care să-i ofere susţinerea şi suportul necesare acum, iar apoi să-şi croiască în continuare propriul drum. (cu siguranţă va reuşi, fiindcă este un specialist în domeniul lui - altfel, nici măcar nu ar fi sesizat că e ceva în neregulă – totul i s-ar fi părut normal, aşa cum li s-a părut celorlalţi colegi ai săi).

« Blasfematoarea » de la UBB a îndrăznit ca din postura de studentă, să atragă atenţia spre faptul că ceea ce tocmai i se predă, nu corespunde valorilor promovabile într-o instituţie de învăţământ echilibrată, aliniată în contemporaneitate. Nu a dat nume, nu a atacat vreo persoană, dar a făcut remarcat faptul că într-un spaţiu universitar renumit, este activ un suport de curs care, prin sugestiile exprimărilor folosite, promovează anti-valori, perpetuând astfel, pe termen lung, în următoarele generaţii de "psihologi", modele comportamentale depăşite, învechite şi nesănătoase. Un efect imediat al demersului său: universitatea anunţă, în data de 9 februarie, printr-un comunicat de presă, că are în proces de implementare un ghid de combatere a oricărei forme de discriminare şi că toate suporturile de curs vor fi analizate, cântărite şi revizuite pentru a se asigura alinierea la bunele practici internaţionale. Tot în comunicat, rectorul universităţii dă asigurări că Ghidul UBB Antidiscriminare va permite şi funcţionarea unor «mecanisme de autoprotecție, și anume de identificare și de eliminare rapidă a unor erori/abateri de la bunele practici academice internaționale». (adică, exact ce a făcut tânăra în cauză, trăgând un semnal de alarmă cu scop corectiv, din postura de student al Facultăţii de Psihologie.)

Gata! Asta-i povestea!

« Păi, totul pare un demers firesc într-o societate europeană de secol XXI , veţi gândi, probabil unii: e de apreciat acţiunea tinerei doamne şi, la fel, reacţia UBB ».

Hmmm! este, da’… nu chiar...

Asta deoarece când ne întoarcem în vieţile noastre, constatăm că lucrurile nu stau aşa: departe de o astfel de funcţionare coerentă, auto-regeneratoare, societatea românească e în continuare afundată în minciună, prefăcătorie, incompetenţă cocoţată pe scaune prea înalte pentru picioarele-i bălăngănitoare, bazată pe construcţii piramidale contorsionate în care o mână o spală mereu pe alta (- a altcuiva), inextricabile ţesături de interese obscure în care toţi ştiu că orice pală de vânt care ar clătina vreo piesă din ansamblu, poate periclita echilibrul atât de fragil al întregului eşafodaj. Şi-atunci, ori de câte ori vreun «nesăbuit» iasă din rând semnalând un derapaj, fiecare disperare individuală din «piramidă» se trezeşte palpitând brusc, apoi toate disperările se încolonează de la sine şi mărşăluiesc conştiincios acolo unde «nesăbuitul» a văzut fisura. Toţi se mobilizează, uită de orice alte «mărunţişuri», uită chiar şi de orgolii şi reuşeşc să acţioneze la unison călăuziţi de o singură viziune: fisura trebuie cocoloşită, şi făcută invizibilă: ea nu a existat, doar i s-a părut lunaticului!!!

De ce reuşesc frecvent? Pentru că sunt încă numeroşi, pentru că sunt - în acele momente, conectaţi perfect, în slujba unei singure ţinte comune, însă, mai ales, reuşesc pentru că «puiază», perpetuând, nestingheriţi asemenea atitudini în rândul câtorva generaţii pe care le păstoresc. Aşa se face că aceleaşi năravuri rămân active şi încă nu reuşim să atingem acel #atâtdejosfundnisipos de unde nu am mai avea altă cale, decât să urcăm.

Pe pagina de Facebook a respectivei doamne – despre a cărei existenţă nu ştiam nimic până zilele trecute, am avut curiozitatea de a mă aventura printre mesajele atât de diverse ale cunoscuţilor dânsei - necunoscând pe nimeni, nu puteam greşi prin poziţionări apriorice. Şi tot avansând în cititul intervenţiilor, filmul viu al eşecului nostru ca societate începe să ruleze, din nou, în faţa ochilor mei. Ce am văzut?

Mi-au sărit mai întâi în ochi «cruciaţii din oficiu» - ies în faţă şi arată cu degetul “blasfemia”, declarându-se apărători ai instituţiei care lor le-ar aparţine oarecum mai mult pentru că ei «iubesc această facultate». Se arată «indignaţi», «dezamăgiţi», «ruşinaţi» de demersul colegei lor – ( cu stupoare am descoperit că cei mai mulţi dintre înfierători erau studenţi): «Mi-e rusine sa te numesc "colega" in cadrul facultatii de psihologie, pe care o iubesc din tot sufletul» declară cu patos şi fără prea multă pasiune pentru scris, o doamnă; un «băiat FIN de la ASPR» (Asociaţia Studenţilor Psihologi din România) o acuză, scurt, de «analfabetism funcţional», o altă «psiholoagă în formare», voluntar la «Mind the Mind – to combat the Stigma of Mental Disorder» o etichetează aluziv pe studenta în cauză drept infractoare "la cat esti de «periculoasa» cred ca ar fi trebuit sa te includa si pe tine in suportul de curs". Alţii, s-au activat pe pagina doamnei în apărarea «onoarei nereperate» a «profului», care, zic ei, e om de treabă, cu vechime la catedră şi care ar fi fost, desigur, extrem de dispus să găsească o cale de corectare a acestui curs «atât de vechi de la ID» (ca şi cum cei de la ID ar fi vreun oarece soi inferior, pentru care «merge şi-aşa»), daaar dacă, i s-ar fi cerut «politicos» şi fără acest păcătos «circ mediatic».

Peste ei o să trec repede, aşa cum o să treacă şi ei prin vieţile lor: ca printr-o brânză Emmenthal – căutând mereu şi găsind adesea doar gaura potrivită pe unde să se strecoare. I-aş asigura însă de faptul că nu mai e nevoie să-şi facă griji pentru «onoarea nereperată» a instituţiei- tocmai asta a făcut colega lor, a dus-o la albit! Cât despre celălat stress, onoarea «profului», e la fel de inutil să se îngrijoreze – onoarea unui om e ceva atât de intim, precum umbra personală: nu i-o poate fura, apăra sau deteriora nimeni din afară, e un concept care capătă consistenţă doar între el şi… sine însuşi!

O să mă opresc însă puţin la scena în care apar binevoitorii, pentru că şi ei sunt de mai multe feluri… Sunt cei autentic-sinceri care prin cuvinte-balsam, lipsite de emfază, găsesc uşor cuvântul semnificativ ce umple golul! Efectul vorbelor lor e nepreţuit! Sunt, apoi, «lunaticii» dezamăgiţi, care «şi-au luat-o» în trecut, când s-au trezit, poate, în postura de «fraieri» ieşiţi din rând, dar care încă nu s-au resemnat în tăcere desăvârşită. Îi recunoşti după intervenţiile atât de scrâşnite, încât poziţionarea lor devine uşor confuză: nu e clar, în final, de ce parte a discuţiei se situează... Unii dintre ei chiar deschid alte cărări prin pădure acum… taman acum: «Totuşi, hai să vorbim despre alte probleme din cadrul facultăţii!». Mai sunt cei care îşi exprimă admiraţia faţă de gestul vertical al studentei, devenind brusc mândri de ei înşişi în noul context, pentru faptul că o «cunosc virtual» pe doamna în cauză. Cei mai mulţi o felicită pentru curaj, asigurând-o că «fără oameni ca voi» nimic nu s-ar schimba în instituţii. Alţii aduc şi ei exemple chiar mai caraghioase din cursurile lor, da’… «o dau anonimă» pentru că… «nu vreau să fiu eu "proasta de serviciu" care şi-o ia pentru comentat» zice o domnişoară – studentă şi ea. ( adică… aşa ca doamna studentă de la UBB, nu ? ) Mai sunt apoi cei care o felicită… distant, sugerând că asta ar fi fost o realizare măreaţă în viaţa studentei! (măreţ? nuuu, nu e nimic măreţ aici… e chiar ruşinos că dreptatea şi corectitudinea trebuie clamate, câştigate de Învăţăcel - mai ales printre intelectuali, când ele ar trebui să-i fie printre primele lecţii predate, ca apanaj al Normalităţii)

Concluzionând, mă întreb la ce ar putea ajuta aceste felicitări formale care vin cu sugestia pasivităţii lor. Asta fiindcă pentru mine, cea care nu ştie nimic despre oamenii aceştia, e vizibil că aprecierile solidare exprimate cu sinceritate autentică sunt în minoritate - da’ bine că măcar sunt, că există! Şi la fel de evident e faptul că cele mai multe intervenţii "laudative" diluează subiectul în frustrări personale, devieri neintenţionate, abordări “principiale”, poziţionări "centriste", atenuându-i forţa, slăbindu-l în temelia lui. Nu vei vedea asta în "haita nulităţilor", ci exact contrariul: ei se amuşinează, se «presimt» reciproc, îşi unesc oportunist şi coroborativ forţele, lăsând deoparte, pentru moment, orice altceva şi lovesc oriunde - chiar şi sub centură! pentru că, în prezentul înfruntării, ei nu aduc frustrările trecutului individual, ci se lasă purtaţi doar de ţinta de viitor: să câştige teren sau să-şi păstreze poziţiile câştigate deja!

Mă întreb însă, #anuştiucâtaoară, ce ecou are modelul acesta comportamental - al ambelor forme de "haită" în tânăra generaţie, în studenta de la Psihologie, de exemplu, cititor atent, avizat şi critic care a văzut nereguli acolo unde batalioane întregi au mărşăluit netulburate? Mă întreb dacă pe viitor va mai fi la fel de aprigă, dacă nu cumva îşi va înăbuşi, treptat, astfel de reacţii, « învăţând » o lecţie şi de la aceşti semeni ai ei, cei care-i aprobă gestul, dar din ale lor cuvinte-barieră, răzbate deja, voalat, decizia ca în propriile vieţi să rămână, în continuare, afară, departe şi deoparte de astfel de abordări. Par decişi să-şi vadă prudenţi de trebuşoara lor, de cerculeţul lor – chiar dacă acesta se tot strânge înghesuit, să-şi crească la fel copiii – politicos-precauţi, ferindu-se mereu de orice i-ar putea tulbura în vreun fel în liniştea vremelnică a cuibului lor. Îmi dă târcoale gândul că, poate, data viitoare, şi ea, şi alţii ca ea vor ajunge să fie mult mai rezervaţi, evitând să se aventureze în asemenea demersuri… să nu mai treacă tot ei drept "proasta de serviciu".

Şi presupun apoi că poate de-asta, nu reuşim să ne ieşim din matcă şi să ne creăm una nouă, mai şlefuită, mai potrivită prezentului la care încă nu ne aliniem substanţial. Pentru că nulităţile care au totul de pierdut, în asemenea situaţii, «de criză» acţionează unitar în nelegiuirile lor, în vreme ce, de cealaltă parte a baricadei, mulţi dintre cei care susţin necesitatea demersului corectiv atunci când lucrurile o iau razna, o fac tacit, sau ezitant, sau de la distanţă precaută, râmânând în final tot prizonieri în vechi mentalităţi lipite de ei şi perpetuând acelaşi model şi în alţii.

La ce îi ajută pe ei, pe aceşti îndrăzneţi lucizi, cuvintele mari însoţite de pasivitate? La descurajare! La renunţare, la re-intrat cuminte "în rând"… adică la nimic! Însă i-ar ajuta, dacă ai sta vizibil lângă ei, focusat pe “fisura” indicată acum, dându-le astfel sentimentul susţinerii depline, arătându-le că nu sunt singuri, că «suntem» mulţi cei care înţelegem, că sunt «de-ai noştri». Apoi, întors în propria-ţi viaţă, ar ajuta să onorezi ce ţi-a plăcut în gestul lor: prima dată când simţi că legea, bunul-simţ şi valorile autentice sunt călcate în picioare, ia atitudine! Puternic. Asertiv. Ferm. Dă-ţi voie să încerci senzaţia asta din interior, pentru tine, dar şi pentru alţii: te-ar vedea copiii tăi, copiii altora, tinerii ar simţi că asta e normalitatea şi ar îndrăzni şi mai mult!

Numai aşa poate creşte şi «haita sănătoasă», şi poate căpăta stabilitate şi încredere în forţa sa! Altfel, orice formalisme - «felicitare», «mulţumire», întoarcere a capului în direcţia opusă, sau chiar închidere a ochilor, nu vor face decât să hrănească tot haita «stricată», şi să alimenteze doar forţa ei de bumerang care, ca de fiecare dată, se va întoarce lovind ceea ce va găsi în punctul de plecare – adică tot pe noi, pe toţi!

Pagina de referinţă: https://www.facebook.com/Claudia.Toderean.Dascalu.Coach/